Lumea lui Creanga e prea scaldata in lumina lucrurilor simple si durabile, prea aplecata asupra humei, ca sa fie sedusa de demonul simbolului sofisticat si al abstractiunilor. Cuptorul, vatra casei, ceaunul, pirostriile, faina sau melesteul din cimilitura lui Stan Patitul constituie gloria ei cuminte, marunta si perena. Ea, sfinta materie a lumii, este tovarasa de zi cu zi a omului. Ea se ofera omului asa cum parul roditor sau cuptorul cu placinte se ofera harnicei fete a mosneagului, care le-a "grijit"; ea ii ajuta pe uratorii care "sclipuiesc" pentru mica lor intreprindere o coasa rupta, o circeie de tinjala, un vatrar cu belciug si-o besica de porc (duioasa ironie enumerativa ce surprinde vivacitatea serioasa, bruegeliana a jocurilor celor mici); ea are docilitatea jupinesicai Malca, a pupezei din tei, a drobului de sare ce rabda prostia omeneasca sau a botului de mamaliga mincat de drac si declansator al hybris-ului comic; ea ii ocroteste cu mingiierea peretilor pe catiheti in intimitatea odaii mari cu obloane la feresti, unde, jucind, acestia se cufunda in mirabila materialitate, dind chioris "prin fasole, prin mazere si bob, si saminta de cinepa se facea oloi, piraind sub talpele noastre". Deci petrecerea (cuvintul care i-ar fi placut lui Constantin Noica pentru a desemna "devenirea", dar pe care, zicea filosoful, l-au stricat... chefliii) contribuie la devenirea umoristica a materiei, saminta prefacindu-se in oloi.

Astazi pare ca sintem departe de aceasta explozie de bucurie a omului primar, care vrea sa inglobeze lumea in sine, pipaind-o si strigind arghezian: "Este!". Ochiul nostru de modern nu mai are prospetimea inceputurilor. Bucuria aflarii materialitatii este mult scazuta in noi. Clipurile publicitare ce preamaresc senzualitatea unor automobile sau sapunuri parca vor sa ne aduca aminte de bucuria hipnotica a senzorialului. Caci nu mai putem descoperi deliciile mestesugurilor, asa cum le descopera Creanga, asa cum le va fi descoperit primul olar sau cum Adam isi va fi mingiiat coasta devenita apoi con-soarta.

Creanga are instinctul materialitatii pe care-l posedau multimile primare. Textele sale, observa un cercetator, au "o tendinta secreta" spre acumulare, marire, augmentativ, tendinta mai puternica decit cea inversa, de condensare, de "stringere" a textului in "chingi". Acesta va fi fiind unul din mijloacele inconstiente prin care Povestitorul inoculeaza instinctul materialitatii in sufletul nostru, care pare gata sa-l piarda.

Iata doar un exemplu. Ardoarea muncii, dublata de un regal al senzorialului, constituie elementele de baza ale, probabil, celei mai frumoase descrieri-enumerare din opera lui Creanga. Iata lucrul stuparului, care se ingrijeste de roiul de albine: "Harap Alb (...), luindu-si palaria din cap, o pune pe iarba la pamint, cu gura-n sus, si apoi el se da intr-o parte. Atunci bucuria albinelor: se lasa jos cu toatele si se aduna cioatca in palarie. Harap Alb, afindu-se cu parere de bine despre asta, alearga in dreapta si in stinga si nu se lasa pina ce gaseste un bustihan putregaios, il scobeste cu ce poate, si-i face urdinis; dupa aceea asaza niste tapusi intr-insul, il freaca pe dinauntru cu catusnica, cu sulcina, cu mataciune, cu poala Sinta Mariei si cu alte buruieni mirositoare si prielnice albinelor, si apoi, luindu-l pe umar, se duce la roi, rastoarna albinele frumusel din palarie in bustihan, il intoarce binisor cu gura in jos, ii pune deasupra niste captalani, ca sa nu razbata soarele si ploaia inlauntru, si apoi, lasindu-l acolo pe cimp intre flori, isi cauta de drum".

Avem aici toate elementele specifice lui Creanga: bucuria de a insirui bogatia de obiecte ale lumii, o stare euforica datorata contopirii senzoriale, aproape cenestezice cu natura, petulanta muncii (realizata, ca si in cazul babei, care isi ingrijeste odorul, din Povestea porcului, ca si in acela al lui Chirica si al dracimii muncitoare, printr-o nerasuflata inghesuire de verbe). Exista aici o putere hipnotica, de mag, care are o atitudine voluntara si dominatoare fata de lume, o dorinta de a stapini lumea. Pentru Creanga, contemplarea cu satisfactie a materiei, munca asupra materiei stau sub semnul euforicului, al bucuriei. Este vorba de acea buna voie a oamenilor inceputurilor, care prin munca, deci si prin hrana astfel obtinuta, se vad scapati de acea inspaimintatoare injonctiune asupra vitalului: frica de moarte, de propria extinctie organica. La moartea babei din Soacra cu trei nurori, acestea "incepura a scoate din lada babei valuri de pinza, a-si da ghiont una alteia si a vorbi despre stirlici, toiag, nasalie, poduri, paraua din mina mortului, despre gainile ori oaia de dat peste groapa, despre strigoi si cite alte nazdravanii infioratoare". Enumerarea imbina in mod organic viata si moartea, regenerarea si innoirea. Nurorile rostesc jubilind scenariul ritualului mortii, caci baba, simbol al lumii vechi, e pe moarte, iar ele ii vor lua locul. Peste toate domina risul biruitor.

Nota. La ziua nasterii lui Ion Creanga, acesta se vrea un mic omagiu. Fragmentul de mai sus face parte dintr-o lucrare intitulata Basic Creanga, la care tot pritocesc, tot pritocesc...