Asa, ca in titlu, s-ar mai putea intitula Povestea unui om lenes de Ion Creanga. In aceasta poveste atipica (in fapt moderna), de o ciudata pseudo-claritate, Creanga intoarce pe dos propriul sistem de relatii. Vivacii, creatorii de bunuri tarani sint aici calai ai nezamislitorului (nu se pomeneste de sotie sau copii in cazul lui), abulicului lenes. Acesta din urma e o victima atipica. Nu e precum lupul ucigas din Capra cu trei iezi, de pilda. Omul nostru nu deranjeaza pe nimeni cu "lenea" lui. Dar pe harnicii "fauritori ai bunurilor materiale si spirituale ii deranjeaza, caci el le sta ca paiul in ochi cu inactivitatea lui, cu acea contemplare a purei existente, dincolo de tumultul vietii, care lui ii repugna. Repugno, -are inseamna la origine a lupta contra, a opune rezistenta. Repugnarea lui e un mod de rezistenta. Lui ii este scirba, greata, sila de toate cele: cind refuza iuresul workoholic al muncii, cind raspunde "cu jumatate de gura", adica in sila, la propunerea cucoanei de a minca posmagi.

Imensa sila il singularizeaza. Abulicul nostru are aceasta vocatie (romaneasca?) a silei, care ii da forta chiar si pentru sacrificiul suprem. Pentru lenes, ca si pentru romanul in genere, sila fata de realitatea concreta a posmagilor se amesteca uneori pina la indistinctie cu sila fata de realitatile abstracte, de forta subjugatoare a "celuilalt", a alogenului, a paginului, a dusmanului. La violenta satenilor, care vor sa extirpe din corpul social "uriciunea oamenilor", adica lenesul, se raspunde printr-o adevarata vocatie a silei. Pe cei care ne siluiesc, ne silesc, nu-i putem inghiti (cum nu poate inghiti "lenesul"), ni-s dragi ca sarea-n ochi (asa este Spinul cel infatuat in viziunea fetelor de imparat) si ca taciunele la nas, avem un dinte impotriva lor, ne-am saturat de ei ca de mere padurete, pina-n git. Pe samavolnicii de tot felul, care (ne) string chingile, surubul, cu usa, friul, pun saua pe noi, ne incaleca pe deselate, ne pun belciugul in nas, sula iliesciana in coaste, ne-aduc numai silnicii, necazuri, belele, pacoste, bucluc ii avem la ficati, la stomac, ne stau in git. Umoarea neagra ("stii tu, Nica, moarea mea" spune Smaranda) a "lenesului", de fapt a omului cuprins de sila, roade cu persistenta la temelia propriei existente.

Aceasta este marea, piramidala ironie a voiosului, sanatosului, jovialului Creanga. Toata lehamitea lumii, sila, aversiunea instinctuala, dezgustul, dar si rezistenta sint asezate in mediocrul, abulicul, contemplativul care (se) intreaba intr-un fel comic si parca oracular: "Dar muieti-s posmagii?". E o "alterare psihica" aici, spune George Munteanu. Daca este asa, aceasta provine din sila proiectata asupra intregii existente, dintr-un marasm care-l face pe "lenes" sa vegeteze intr-o totala inertie, deoarece nimic nu se schimba niciodata, nimic din viata nu merita vreun efort cit de mic. E o anulare a "vointei de viata" schopenhaueriene, in varianta ei rurala valaha, o pregatire catre trecerea in absurdul nimicului, in Nirvana? Nu e nimic limpede si, deci, neadevarat. Ambiguitatea este atit de incilcita, incit nici autorul nu stie sau nu vrea s-o mai descilceasca. Oricum, aceasta ipoteza e sustinuta de constatarea ca lenesul obisnuit, devenit parazit, este lacom, hulpav, inghite pe nemestecate, asemeni lupului la praznicul caprei. Lenesul nostru insa este departe de a fi lacom. Si ia o hotarire transanta, care arata ce putere zguduitoare poate avea: "Ce mai atita grija pentru asta pustie de gura!".

Daca Lev Sestov ar fi citit Povestea unui om lenes, ar fi scris, desigur, de aceasta sila urieseasca, ce vizeaza ratiunea plavana a celorlalti tarani, in general a celor inregimentati la coada vitelului de aur al prosperitatii si fericirii bovine. Nu poate cunoaste decit cel care nu are nimic de facut, care este expulzat din universul comun. Numai izolat de orice fel de actiune, eliberat de toate izvoarele din care ne adapam in mod obisnuit puterea de a trai, abulicul nostru se poate smulge din aceasta cumplita, prosteasca si fara noima existenta.

Si astfel, aflat in fata irationalului existentei, in "lenes" se naste un curaj irational, care-i spune: nu-i cumplit sa mori! "Viata noastra inseamna moarte, moartea noastra inseamna viata, ori chiar prefata vietii" (Lev Sestov, Revelatiile mortii). Si atunci, cu un gest de rara si sacra superbie (sancta superbia e ingaduita calugarilor catolici), lenesul rosteste profetic: "Trageti mai bine tot inainte!".

Creanga incheie pare ca in spiritul moralei omului comun, care are frica de ambiguitate: "Mai pofteasca de acum si alti lenesi...". Astfel ramin multumiti toti cei din sistem, care se considera infailibili: progresistii, marxistii, maoistii, corectii politic si toti cei care condamna orice ex-centric, ca "sa-i ia naravul".  Dar poate ca Humulesteanul isi zice in sine, asemeni taranului din Prostia omeneasca: "inca un tont", "alt neghiob", "un natarau". Apoi ii trece scirba, se imbuneaza si... se-apuca de scris povestea lor, povestea noastra.