Cu mai mult timp in urma, scriam la aceasta rubrica despre „colegul" meu universitar care suferea - paradoxal, avind in vedere cariera aleasa - de agorafobie. Il ingrozeau, altfel spus, spatiile mari, pline cu oameni - oameni carora, in plus, trebuia sa li se mai si adreseze ca orator. O drama perfecta, chintesentiala, pentru un profesor ce traieste - vai! - tocmai din vorbitul public. „Colegul" respectiv (care, daca va amintiti, isi crease mici „strategii" de „imblinzire" a audientelor, mimind, hilar, diverse suferinte fizice!) era, desigur, un personaj fictional, dar el se baza, asa cum adesea ne invita sa credem filmele americane, pe „fapte reale". Nu exista profesie mai asaltata de emotii si fobii decit cea didactica. Imi sprijin afirmatia nu doar pe experienta proprie, ci si pe o statistica arhicunoscuta si, deci, ipotetic macar, convingatoare. Conform cercetarilor sociologice celor mai serioase, in epoca modernitatii, spaima prin excelenta a omului ramine aceea de a tine un discurs in fata unui grup - mai mare sau mai mic - de indivizi. Se pare ca aceasta aprehensiune teribila o depaseste in intensitate si pe cea pe care, la prima vedere, am fi tentati sa o consideram mama tuturor fricilor: teama de moarte. Ea vine, cuminte, abia pe locul al doilea. De aici si o poanta celebra, din nu mai putin celebru serial Seinfeld. Daca ar fi sa judecam strict statistic, ne zice Jerry, la un moment dat, insul normal ar trebui sa-si doreasca, la o ceremonie funerara, de exemplu, sa fie mai degraba in locul mortului decit in locul celui care tine panegiricul. Prelungind ironia neagra, as adauga, la rindul meu, ca, in virtutea aceleiasi statistici, un profesor ar trebui sa viseze, zilnic, sa fie intr-un cosciug mai curind decit la catedra. De altfel, intre noi fie vorba, nici nu m-as mira ca, in Romania, o asemenea presupunere sa fie pe deplin adevarata.

Lasind gluma la o parte, cred, fara ezitari, ca profesoratul de orice fel (insa, cu precadere, cel universitar) constituie o activitate marcata de tensiune nervoasa permanenta, cu un grad de uzura imens pe termen lung. Constatam, recent, la o intrunire academica, faptul ca, personal, in douazeci de ani de experienta didactica, am tinut, la un calcul sumar, in jur de opt-noua mii de ore de curs (de „zbor" educational adica). Unele dintre ele s-au desfasurat in afara tarii, adresindu-se studentilor din alte culturi, mentalitati, istorii si geografii. Am ajuns la concluzia interesanta ca nici macar un minut din aceste ore nu a fost lipsit de presiune psihica, de „emotii", cum se spune in general, chiar daca pe parcursul derularii lor propriu-zise nu le „constientizam", nu le „amplificam", ci le „gestionam", le „impingeam" spre palierul subliminal, acolo unde salasluieste fiinta noastra launtrica - „incarcata" cu toate spaimele, frustrarile, neintelegerile si devierile acumulate in timp, dar reprimate destoinic pentru a oferi eului social (vizibil) imaginea (aparenta) de prospetime, vitejie si echilibru. Va intrebati, poate, daca toti profesorii - si cei buni, si cei rai - au aceste „emotii"? Raspunsul e, categoric, da. Cu o nuanta: un ascendent de emotivitate se va gasi, oricit ar parea de oximoronic, la profesorii cei mai buni si cu cea mai mare experienta scolara. In principiu, pe orice palier educational te-ai situa ca dascal, oricare ti-ar fi pregatirea, „vechimea in munca" si structura nervoasa, nu ai cum sa iesi in fata unei comunitati de discipoli fara a trai fiorii interactiunii cu ei si, in prealabil, fobia manifestarii discursive publice. La cei mai abili si experimentati, intensitatea trairilor devine maxima, intrucit numai acestia vor reusi sa contemple - din afara - relativitatea intregii situatii. Se vor intreba, inevitabil, ce-i indreptateste pe ei sa le predea oamenilor din fata lor?

Intr-o carte superba (Lessons of the Masters/ Lectiile maestrilor) - ce reuneste un numar de prelegeri despre relatia „maestru-invatacel" -, marele profesor George Steiner descria excelent acest sentiment de „insecuritate" profesionala. Observa autorul: „Prinsi cum sintem in nenumarate forme de predare - elementara, tehnica, stiintifica, morala si filozofica -, ne dam foarte rar inapoi ca sa meditam la minunile transmiterii de cunostinte, la sursele falsitatii, la ceea ce as numi, in lipsa unei definitii mai precise si mai concrete, misterul predarii. Ce-i imputerniceste pe un barbat sau pe o femeie sa predea unei alte fiinte omenesti? Care este izvorul autoritatii? Si invers: care sint principalele tipuri de reactii ale invataceilor? /.../. Ce inseamna a transmite (tradendere) si de la cine catre cine este legitima transmiterea? Relatiile dintre traditio (ceea ce ne-a fost inminat) si grecescul paradidomena (ceea ce ni se inmineaza acum) nu sint niciodata transparente. Poate ca nu este un accident ca tradare si traducere nu sint, din punct de vedere semantic, prea indepartate de traditie. La rindu-le, aceste vibratii ale sensului si intentiei sint foarte active in conceptul mereu provocator de traducere (translatie). Este oare predarea, in vreun sens fundamental, o modalitate de translatare, un exercitiu practicat printre rinduri?". Tehnic vorbind, avem un raspuns global la toate intrebarile si dilemele profesorale de mai sus, raspuns care ar trebui sa limpezeasca lucrurile si sa atenueze orice emotie/fobie a predarii. Dascalul stie mai mult decit elevii sai. El detine adevarul. Prin urmare, are dreptul sa vorbeasca pentru a-i „lumina" pe ceilalti. Steiner detaliaza foarte plastic: „Maestrul poseda forta psihologica, sociala si fizica. El poate sa rasplateasca si sa pedepseasca, sa excluda si sa promoveze. Autoritatea sa e institutionala sau charismatica, ori de ambele feluri. Ea este intarita prin promisiuni sau amenintari. Cunostintele /.../ sint forme de putere".

Si, totusi, ramine o astfel de concluzie satisfacatoare pentru legitimarea autoritatii educatorului, pentru detensionarea sa ... emotionala? Fara nici o indoiala ca nu. Cum spuneam deja, cu cit „charisma" si „puterea" maestrului cresc, cu atit retorica lui interioara va fi mai halucinanta, cu atit dubiile legate de „singularitatea" profesoratului in raport cu „multitudinea" discipolatului se va mari. Profesorul va ajunge, treptat, sa-si deteste conditia umana, „emotiva", cum ar veni, invidiind masinile inteligente, construite dupa principiul cerebralitatii pure, nealterate. (Va urma)