Intr-o tara de tarani, si nu de targoveti ori burghezi, precum in alte parti, se rosteau de la o vreme, sub inspiratia generoasa a romantismului, a poporanismului ori a samanatorismului, destule fraze frumoase despre "talpa tarii" ori "marele tacut". Eminescu innobilase subiectul cu toata forta titanica a geniului lui. Cuza a ramas in legenda moderna ca domn al taranimii, in vreme ce toata problematica sociala din statul national croit la 1859 s-a centrat pe "chestiunea taraneasca". Cu geniul lui atotcuprinzator, cu forta lui unica de a dezvalui adevarul si a diagnostica racilele societatii romanesti, cu iubirea lui de neam si tara, Iorga avea sa creeze unda de sensibilitate pe care societatea avea nevoie pentru a intelege ca Romania nu e tara intreaga, nici europeana, nici de viitor, daca nu gaseste degraba solutii pentru a face din tarani cetateni si nu doar obiect al compasiunii ori subiect al neputintei. Iorga a identificat subiectul si a definit urgenta chestiunii taranesti. Mai lipsea insa ceva esential, si anume ca din randul clasei taranesti insesi, adica acelor peste 80 % de romani care purtasera sarcinile istoriei, fara sa ceara nimic in schimb, sa se nasca cineva care sa reclame pentru clasa lui obidita, dreptul la demnitate. Istoria l-a identificat in persoana unui taran din partile Argesului, ajuns invatator de tara, adica un fel de "domn" ce si-a purtat toate zilele vietii lui, cu demnitate, nu atat straiele, cat mai ales nobletea taraniei, mandra de a fi dat tarii traditii si randuieli batrane, dar si munca tenace, din care tara si-a asigurat suportul pentru toate marile proiecte, de la apararea de vrajmasi si pana la dobandirea independentei si reintregirea neamului. Numele lui este Ion Mihalache. Putini concetateni mai vibreaza astazi, in vremea ceturilor tranzitiei si a spolierii tarii de o gasca de neofanarioti, nascuti nu pe malurile Bosforului, ci chiar in tarisoara noastra, la numele genialului invatator ce a reusit sa ridice taranimea la rangul de clasa sociala si la constiinta valorii de sine. Cine nu-i cunoaste viata, nazuintele si increderea netarmurita in neamul lui se face vinovat de ignoranta si inconstienta. E drept ca memoria i-a fost ocultata sistematic. E drept ca de sub lespedea de mormant a dramaticei damnatio memoriae nu au razbatut pana la noi decat vagi ecouri. Istoricii de casa si-au facut ani in sir o profesiune din a-l discredita. Doar nu de un simbol al demnitatii taranesti aveau nevoie corifeii bolsevizarii tarii, pentru a-si subordona taranimea, ci de "eroii" stahanovismului colhoznic. Invatasera pe de rost comunistii nostri lectia tatucai Lenin, cum ca taranii sunt reactionari, antimoderni si greu de supus. De aceea, trebuiau distrusi. Unde nu a reusit tunul, ca in Rusia, a fost pus sa lucreze cnutul ideologiei, al deposedarii de bunuri si pamanturi, umilirea si incolonarea taranimii. De aceea, in taranistul Ion Mihalache comunistii au identificat un dusman mai periculos decat in liderii burghezi. Iar in combaterea taranismului, ideologii comunisti au investit infinit mai mult decat in lupta impotriva burgheziei ori a "fascistilor".

Vajnicul invatator ridicat din randurile taranimii stia ca drepturile mari nu se castiga cu jalbe ori declaratii de bune intentii. Mai mult, stia ca o Romanie moderna nu e posibila cu o taranime umila, iar viitorul statului nu mai poate fi conceput cu vechile randuieli social-politice, cu vechea clasa de politicieni, ce se folosea de taranime doar ca de o masa de manevra. Taranii aveau dreptul la demnitate, la dreptate si adevar. Era greu, dar nu imposibil, sa faci din marele tacut un cetatean respectat. Ion Mihalache a fost omul providential al cauzei taranesti. L-a gasit pe Iorga, aproape natural. Savantul conducea Partidul Nationalist Democrat, in vreme ce Ion Mihalache a infiintat Partidul Taranesc. Cei doi au pus bazele unei federatii politice, care-i va duce curand in Parlament. Pentru prima data, tarani adevarati si nu personaje de opereta, cum am vazut mai nou, intrau in Legislativul Romaniei. Iar cauza lor devenea cauza societatii romanesti in ansamblu. Tarani in Parlament! Ce straniu suna aceasta in vremurile de azi!

Taranimea in care a crezut si pentru care si-a daruit toata energia marele Ion Mihalache, din nefericire, a disparut. Regimul comunist si legatarii lui testamentari au reusit sa-i puna cruce. Iar tristetea s-a metamorfozat in paradox: tara cu aproape 50% populatie rurala nu mai are tarani. Nici un Ion Mihalache nu s-a mai iscat in nebuloasa tranzitiei. Taranii asteapta cu mana intinsa ajutorul "domnilor" de la oras. De parca nu ar fi lucrat pentru cauza lor nici Iorga, nici Mihalache. Pe cel din urma s-au ingrijit comunistii sa-l lichideze. Era prea vie amintirea Partidului National Taranesc, intemeiat de Maniu si Mihalache, era prea puternica taranimea noastra, ca bolsevicii sa ignore pericolul. Au inceput prin asasinarea liderilor. La exact 10 ani de la moartea lui Maniu - stranie simetrie! -, in 5 februarie 1963, in inchisoarea de la Ramnicu Sarat murea ultimul mare om politic din secolul trecut. In detentie a fost infometat si batut, dupa ce a refuzat capcana intinsa de corifeii regimului comunist, de a se delimita de Iuliu Maniu, in schimbul libertatii. Cei doi facusera ani in sir un cuplu politic unic in istoria noastra. Desi diferiti temperamental, ei au inteles sa-si urmeze pana si in moarte. Dumnezeu a randuit sa treaca in vesnicie in aceeasi zi de Faurar, ca si marele sau prieten. La Ramnicu Sarat, spre deosebire de Sighet, putini mai trec azi pragul inchisorii. Doar taranistii isi mai amintesc de acest mare roman. Pacat.    

* Mihai Dorin este conferentiar doctor in cadrul Catedrei de Stiinte Socio-umane a Universitatii Tehnice "Gh. Asachi", Iasi