In momentul in care liderii statelor membre ale Uniunii Europene au anuntat, in luna noiembrie a anului trecut, cine va fi titularul functiei de Inalt Reprezentant pentru afaceri externe si politica de securitate (IRAEPS), multor observatori si lideri de opinie le-a venit foarte greu sa-si ascunda sentimentul de dezamagire. Catherine Ashton (baroana Ashton of Upholland), la vremea respectiva comisar pentru comert, parea o figura de rang secund, nepotrivita pentru un post menit sa ilustreze vocatia Uniunii de actor global. Dupa cum se stie, din aceleasi motive, nici personalitatea desemnata in aceeasi zi pentru postul de Presedinte al Consiliului European, belgianul Herman van Rompuy, nu a trezit mai mult entuziasm.

Intre timp, Lady Ashton a trecut de audierile in Parlamentul European si a inceput sa-si exercite mandatul, fara a tine prea mult cont de impunsaturile politicienilor sau ale jurnalistilor. Nu se poate sti, acum, daca acest scepticism o va insoti pe intreaga durata a mandatului sau daca va reusi sa-l inlature - fie prin miscari spectaculoase, fie (mai degraba) printr-o tactica de uzura.

In orice caz, Lady Ashton s-ar putea dovedi mai putin sensibila la presiunea mass media tocmai pentru ca nu are experienta conferita de "testul" alegerilor. Intreaga ei cariera politica de pina acum s-a desfasurat sub semnul abordarii tehnocratice. La nivel national, a exercitat functii executive de rang secund, inclusiv dupa intrarea in Camera Lorzilor, in 1999, la propunerea lui Tony Blair (a fost innobilata, devenind pair  pe viata) si dupa numirea in Consiliul Privat al Regatului, in 2006. Gordon Brown a desemnat-o lider al Camerei Lorzilor, iar din aceasta pozitie Ashton a gestionat acceptarea de catre lorzi a tratatului de la Lisabona, imbogatindu-si astfel experienta in problematica europeana. Astfel se explica faptul ca ea a fost cea desemnata sa preia, in 2008, portofoliul rezervat Marii Britanii in prima Comisie Barroso - Comertul - dupa retragerea lui Peter Mandelson.

Cum Mandelson fusese un personaj cu greutate la Bruxelles, au existat voci care se intrebau daca Lady Ashton este persoana potrivita spre a-l suplini. Insa ea a compensat lipsa de experienta in domeniu si s-a impus drept o varianta plauzibila pentru primul ministru si in 2009. Astfel ca, dupa ce a devenit evident ca tentativa de a obtine nominalizarea ca IRAEPS a lui Tony Blair va esua, guvernul britanic s-a reorientat catre Ashton. In locul politicianului prin excelenta, la sefia politicii externe comunitare a venit tehnocratul discret.

Marea problema este insa aceea daca Lady Ashton poseda si substanta, nu doar stilul de tehnocrat, intr-un domeniu pentru care nici formatia academica (sociologia) si nici experienta politico-administrativa nu o recomanda. Probabil ca daca Marii Britanii i-ar fi revenit un portofoliu care sa includa coeziunea sociala sau egalitatea de sanse, ea ar fi fost un candidat extrem de aplaudat. Pentru functia de IRAEPS, insa, audierile din Parlamentul European au fost mai dificile, si nu doar datorita lipsei de experienta sau a notorietatii mult inferioare celei de care se bucura "prima doamna" a politicii externe americane, Hillary Clinton. Nu a contat prea mult nici asocierea lui Ashton, la sfirsitul anilor '70 si inceputul anilor '80, cu o miscare pentru dezarmare nucleara sustinuta, se pare, de sovietici. Mai semnificative au fost reprosurile indirecte ale europarlamentarilor cu privire la deficitul de "viziune" in privinta staturii globale a UE.

Catherine Ashton va fi un alt tip de "ministru de externe" decit Javier Solana. Acesta din urma a definit orizontul de asteptari, iar succesoarea sa nu va putea sa-l egaleze. Singura sansa ar fi aceea de a-l reorienta. Europa vrea sa se axeze tot mai mult pe puterea "blinda"  -  a deveni un model pentru celalalt si astfel a-l convinge sa-ti impartaseasca scopurile si interesele - , astfel ca datele de personalitate si experienta profesionala ale noului IRAEPS ar putea reprezenta un atu. Criticii de astazi pot fi contrazisi, iar mandatul baroanei Ashton poate fi mai mult decit un episod de tranzitie, cu conditia ca Inaltul Reprezentant sa se defineasca mai clar ca om politic, sa intre in jocul complicat si frustrant prin care viziunea UE despre locul ei pe scena mondiala se formeaza si se reformeaza neincetat.