Toate aceste manifestări își au rostul și logica lor. Însă eu, astăzi, aș vrea să vorbesc în primul rând despre cei care s-au jertfit, despre cei care au arătat spirit de sacrificiu și care au pus interesul național mai presus de cel personal. Despre patriotism, demnitate și onoare.

După unirea Principatelor Române în 1859, pe harta Europei a apărut un nou stat. Numit, potrivit Constituției din 1866, România. A urmat războiul de Independență 1877-1878. Însă noul stat nu era pe deplin desăvârșit, fiind înconjurat de teritorii locuite majoritar de români – Basarabia, Bucovina, Transilvania. Acesta a și fost motivul intrării României în „Marele Război”: întregirea neamului.

La scurt timp de la intrarea României în război, petrecută în vara anului 1916, desfășurarea realmente dramatică a operațiunilor militare a făcut să pierdem mare parte din teritoriul din sudul țării, inclusiv Bucureștiul. Sub ocupație germană, exista chiar riscul dispariției efective de pe hartă a României.

Spre sfârșitul anului 1916, Familia Regală, Guvernul, Parlamentul și sute de mii de oameni s-au refugiat în Moldova, în fosta sa capitală, Iași. Deși opiniile istoricilor nu s-au oprit asupra unei cifre exacte, aceștia au menționat că populația Iașului a crescut de 4-5 ori, de la 80.000 de oameni la 350.000 – 400.000 de suflete. Ororile războiului, drama refugiului au fost amplificate de alți factori extremi: frigul iernii, foametea și tifosul. La toate acestea, trebuie menționat un alt eveniment tragic, cu adevărat catastrofal: cel mai mare accident feroviar din istoria României, petrecut la Ciurea, lângă Iași. Bilanțul a fost devastator, peste 1.000 de morți.

Totuși, la Iași, românii nu și-au pierdut încrederea și nici speranța. Au strâns rândurile și au redescoperit puterea solidarității. Într-un tablou general sumbru, Iașul și-a regăsit vocația de Capitală, statut la care renunțase odată cu Unirea Principatelor din 1859. Familia Regală, membrii Guvernului și ai Parlamentului au fost cazați în cele mai reprezentative clădiri ale orașului, ședințele ținându-se în sălile Universității și la Teatrul Național. Rețeaua spitalicească devenise insuficientă în condițiile în care trenurile sanitare aduceau răniți de pe front, numărul celor bolnavi de tifos fiind încă și mai mare. Au fost rechiziționate localurile școlilor din Iași și transformate în unități medicale. Românii nu au fost singuri în această încercare. Medici ruși, francezi și englezi s-au dăruit total în lupta cu boala și cu rănile războiului. Eforturile medicale ale aliaților au fost dublate de cele militare și diplomatice.

Pentru toate aceste motive, Iașul a fost supranumit „Capitala rezistenței”.

Cuvintele Reginei Maria au ilustrat poate cel mai bine cei doi ani de război, dar și momentul Unirii. Iată ce a mărturisit Regina în volumul „Povestea vieții mele”: „Doi ani, dar ce ani! Cât am îndurat, ce grozave întâmplări, câtă suferință, câtă disperare! (…). Și în timpul acestor doi ani, ce muncă, ce strădanie; o sfâșietoare înșirare de nenorociri, o situație de un tragic aproape fantastic și cu sorocul împotriva noastră. (…) Acum s-a sfârșit visul cel rău și lung, iar visul României Mari s-a întruchipat aievea!”.

Așadar, în Moldova, la Iași s-a păstrat viu spiritul național, de aici a pornit construcția României Mari. Tot la Iași au venit în primăvara și în toamna anului 1918 delegații Basarabiei și cei ai Bucovinei pentru a discuta despre Unire. Iar la 1 Decembrie, marea adunare de la Alba Iulia a pecetluit și Unirea Transilvaniei cu România.
        
La mulți ani români, la mulți ani România!

Victorel LUPU

Senator PSD Iași