Cubul magic

Mi s-a părut atunci un gest de normalitate să autorizez, în condiţii clare de provizorat, montarea sălii de spectacol a cărei arhitectură fără arhitectură, ce altceva poate fi un cub negru, a primit premiul Uniunii Arhitecţilor pentru calitatea de construcţie itinerantă, ce poate fi asamblată şi dezasamblată cu uşurinţă şi transportată şi în alte locaţii cu spectatori însetaţi de teatru, dar şi pentru spaţiul interior stimulativ experimentelor artistice.

E al doilea cub din centrul Iaşului. Primul este aşezat pe verticala diagonalei, lângă agenţia teatrului, a stârnit la rândul lui multe nemulţumiri. Cubul acesta este defapt un luminator pe ruinele unei construcţii din vremea lui Alexandru cel Bun. Dealtfel asocierea între vechi şi nou a devenit o trăsătură de caracter încă de la realizarea Pieţei Unirii şi a început să fie acceptată de ieşeni. Principala problemă este că noul din arhitectura şi urbanismul Iaşului este lipsit de vlagă.

Piaţa Miron Costin a păstrat, până la apariţia cubului bucluclaş, parfumul inefabil al oraşului istoric. În acest spaţiu cubul pare un neg pe chipul unei femei frumoase. I se adaugă dezordinea prea vizibilă din ogradă, dată de înghesuiala autoturismelor şi containerelor cu funcţiuni de anexe şi de împrejmuirea ogrăzii cu multe afişe dezlânate. Provizoratul este evident. Se vede că magia interioară a cubului nu are corespondenţă cu imaginea exterioară neagră, ieftină.

Prin urmare, am făcut o greşeală. Nu am luat seama la perenitatea provizoriului şi efemeritatea definitivului la români. Dar atunci cei implicaţi în funcţionarea teatrului îşi asumaseră ferm durata de existenţă determinată a ineditei săli de spectacole.

Anii au trecut, mulţi şi repede, restaurarea monumentului istoric va fi fost gata demult, iar ideea mutării sălii experimentale s-a şters. Ea funcţionează bine în complexul Teatrului Naţional şi despărţirea înseamnă defapt renunţarea la ea, renunţarea la oportunitatea deversificării actului teatral. Din această perspectivă îi înţeleg pe artişti, te desparţi greu de sala aureolată deja de memoria emoţiilor mulţimilor de spectacole găzduite.

Opţiunea între reîntoarcerea la imaginea istorică a spaţiului urban şi magia sălii experimentale intrată şi ea în tradiţia culturală a Iaşului este o dilemă. Rezolvarea implică întrebarea al cărui răspuns trebuie în final acceptat de majoritate: este posibilă transformarea negului de pe chipul femeii frumoase într-o aluniţă care îi potenţiază farmecul? Răspunsul trebuie să aibe în vedere potenţa creatoare a arhitecturii atât de puţin băgată în seamă în zilele noastre şi da, este posibilă transformarea cu condiţia declanşării acelei energii creatoare ce ne poate duce la idei de arhitectură surprinzătoare, inedite, cu şanse să fie acceptate în spaţiul cultural al oraşului.

Fosta bursă a bumbacului din Manchester, o imensă, monumentală clădire clasică a fost transformată într-un atractiv centru cultural. În sala mare a bursei s-a construit un teatru experimental, cu tehnologii de construcţii ultramoderne, în contrast evident cu arhitectura gazdă, un obiect preţios, o bijuterie în centrul spaţiului clasic multifuncţional. Contrastrul între tradiţie şi inovaţie nu e doar atractiv dar şi impresionant prin emoţia specifică provocată.

Relaţia tradiţie inovaţie are, ar trebui să aibe, carate în plus într-un oraş istoric. Faima Iaşului a fost şi este atât de mare încât cei mai mulţi nu se împacă cu gândul că fermecătoarea lui imagine construită în trecut şi apreciată de toţi călătorii, a dispărut. Oraşul are alt chip, cu totul diferit de cel descris, în cuvinte şi în pictură, de arhitectul G.M. Cantacuzino. Nu mai sunt locuri în care noul să nu interfereze cu vechiul. Durerea resimţită de cei mai sensibili la valori este că pe lângă pierderea siluetei şi farmecului istoric, ceea ce s-a construit nou este, în cele mai multe cazuri, de o banalitate sufocantă.

În contextul actual şi de viitor, principala problemă urbanistică a Iaşilor nu este cum să revină la trecut, un pariu pierdut definitiv, ci cum poate deveni un centru de creaţie arhitecturală semnificativă pentru ceea ce înseamnă acest oraş în civilizaţia urbană românească. Deci provocarea cea mai importantă este integrarea arhitecturii de azi şi de mâine prin valoare în spaţiul cultural ieşean, astfel încât oraşul să fie gazda regenerării arhitecturii româneşti aflate în mare suferinţă.

Revenind la cub, este evident că a devenit în timp o funcţiunea utilă teatrului şi culturii ieşene. Imaginea lui în context este o problemă atât de generală încât a devenit o trăsătură de caracter a oraşului. Poate fi ea transformată astfel încât să devină o atracţie în sine? Discuţia pe această temă ar fi putut să se întâmple o dată cu proiectul de reabilitate a esplanadei teatrului. Dar nici acum nu e târziu să ne gândim că magia interioară a cubului poate fi extrovertită, astfel încât în spaţiul istoric al pieţei Miron Costin, să apară o bijuterie simplă, evocatoare ale cărei reflexii să inobileze locul inclusiv prin gândirea unui ambient adecvat.

Prin urmare nu aş pune punct controverselor legate de soarta acestei clădiri provizorii, chiar dacă este în momentul de faţa inexpresivă arhitectural. Sunt convins că artiştii spaţiului îi pot da strălucirea de care are nevoie pentru a o transforma în irezistibilă atracţie. Atunci toată lumea ar fi în câştig.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului

Publicitate și alte recomandări video