Pisând cu pisoiul...

Din când în când, evident, mai reţin şi câte-o chestie memorabilă, pe care mi-o notez.

De pildă faza asta din zorii zilei de 25.11.2020, când o reporteriţă a intervievat o babă de prin Oltenia (Dolj, parcă) despre mâncăruri de odinioară. Povestea bătrâna de bunica ei: „...Şi scurgea zeama de la fasole, o pisa cu pisoiul, ne punea pe pâine (mămăligă? iaca, nu mai ştiu exact ce-a zis) cu ceva boia şi usturoi”.

Dacă n-aş fi stat încă lungit în pat, mai că m-aş fi tăvălit pe jos de râs, imaginându-mi la propriu cum o babă pisează fasolea fiartă „cu pisoiul” din ogradă. Ce ţi-e şi cu regionalismele astea, nu-i aşa?

„Dintotdeauna...”

Cum m-a prins chiar şi Ziua Naţională la Amnaş (o zi splendidă de iarnă, cu îngheţ, promoroacă şi soare cu dinţi după ceva ninsoare), mi-a atras atenţia un cetăţean de prin Banatul cel ce-i fruncea, nu-i aşa. Nu ştiu ce l-o fi întrebat reporterul (reporteriţa?), dar omul uite-aşa a grăit: „...noi, dintotdeauna, la Timişoara...”

Moment în care mi-a sărit niţel muştarul: ce vorbeşti, Franţ?, m-am întrebat retoric. Care dintotdeauna? Nu există niciun dintotdeauna, nicăirea. Nici la Timişoara, nici la Sighişoara! Nici la Sibiu, nici la Lehliu! Nici la Ţăndărei, nici la Carei, nici la Dăbuleni, nici la Târnăveni, nici la Băicoi, nici la Dorohoi! Să continui? Poftim: nici la Arad, nici la Calafat, nici la Bucale, nici la Bolintin-Vale! Ce mai, nici la Iaşi, nici la Amnaş!

„Aur şi circ”

Întors la Iaşi, bineînţeles că am recăzut în mrejele televizorului. La ştiri, desigur, nu m-am uitat decât cât am considerat suportabil (destul de puţin, deci). Îndeobşte, recunosc, m-am uitat, cât m-am uitat, la filme. Nu c-ar fi (când ai un abonament de bază) cine ştie ce ofertă, dar tot mai ai ce vedea, uneori uitându-mă a doua sau chiar şi a treia oară la un film văzut cândva - dacă filmu-i bun şi mi-a plăcut, e marfă verificată, cum ar veni. În context, mă cam enervează când văd că televiziunile publice dau arareori vreun film mai acătării şi mai des dai peste producţii de doi bani (deci ieftine la propriu şi la figurat), filme pe care te aştepţi să le vezi (şi le poţi vedea, de regulă) pe posturi private de „nişă”.

Iată un exemplu: în sâmbăta de după alegerile parlamentare, de pildă, am văzut anunţat pe TVR2 filmul „Aur şi circ” şi iniţial mi-am zis că, uau, ăsta-i un titlu deloc ales la întâmplare, ăştia bagă filmul aşa, ca un fel de şopârlă, cu trimitere la intrarea Alianţei pentru Unitatea Românilor (AUR) în Parlament! Dar m-am lămurit repede: nu era decât o comedioară ieftină cu Bud Spencer şi Terrence Hill...

Suflarea-n iaurt...

În fine, dacă bine ţin minte, cred c-am mai urmărit eu cum miniştrii unui nou guvern depun jurământul, dar e pentru prima oară când, în decembrie trecut, mi-a atras atenţia o bucată de formulare în timp ce urmăream la tv transmiterea în direct a ceremoniei de la Palatul Cotroceni. Dar haideţi să vedem mai întâi tot textul jurământului: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Deci aşa: „să apăr (...) suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României”! Cum ar veni, când s-a formulat jurământul şi când se depune,  s-a suflat şi se suflă şi-n iaurt, nu?

Măcar de-aş mai găsi vreun iaurt (ori lapte bătut) adevărat, cu gustul acela acrişor, c-aş sufla şi eu în el, aşa, de kiki...

Michael Astner este poet, traducător şi publicist