2018 în proză. (I)

În atenţia colegilor mei din juriul Premiului Naţional de proză al „Ziarului de Iaşi“

marți, 29 ianuarie 2019, 02:50
1 MIN
 2018 în proză. (I)

Nu îmi place deloc să comit articole de bilanţ. E adevărat că, în 2018, am revenit la cronica literară tocmai pentru că mi se pare că o grămadă de cărţi bune cad în gol sau nu au parte de o receptare de bună calitate. Nu că aş putea echilibra eu situaţia, nici vorbă!, dar e singurul lucru concret pe care îl pot face. Sigur că nu am apucat să scriu despre multe dintre cărţile care m-au incitat: fie au picat într-un moment nepotrivit, încărcat şi alte cărţi s-au aşezat apoi peste ele; fie au apărut la finalul anului şi grosimea lor a cerut un răgaz pe care nu l-am avut (lucrez la asta). Aşa se face că, apucându-mă să confecţionez turnuleţe din volumele pe care vreau să le consemnez aici, mi-am dat seama că e unul alcătuit din cărţile de proză despre care am apucat să scriu şi altul, la fel de înalt, din cărţile despre care nu am apucat să mă pronunţ. Despre unele, fireşte, urmează să… E mult arbitrar în scrisul unui cronicar literar, oricât s-ar strădui să ţină pasul (şi el se mai ocupă şi cu altele în viaţa lui fadă, oricât nu ar interesa aspectul acesta…).

Încep cu verdictul: anul 2018 a fost unul peste medie în ceea ce priveşte producţia de proză: planul a fost depăşit, calitatea a îndeplinit standardele. Recuperând tonul serios, să spun că se simte faptul că mai multe edituri şi-au deschis colecţii de proză contemporană: pe lângă Polirom, care continuă să deţină prim-planul, Humanitas, Nemira, Tracus Arte, Cartea Românească, Paralela 45 şi încă altele completează foarte bine tabloul!!! Cartier culege ce e notabil în proza de dincolo de Prut (şi nu numai!), aşa încât ce scapă unei edituri e recuperat de alta, toate au suficientă vizibilitate ca să putem spune că e un moment în care „scriitorul genial underground“, sabotat de marile edituri, e o ficţiune sau un scenariu de păcălit amicii creduli.

În anul 2018 au apărut cărţi importante ale unor scriitori clasicizaţi. Gabriela Adameşteanu şi-a întregit trilogia începută în 1975 prin Drumul egal al fiecărei zile şi continuată în 2010 cu Provizorat prin romanul Fontana di Trevi (editura Polirom), legând firele şi continuând povestea Letiţiei în epoci diferite, fără ca provocările şi intensitatea conflictelor etice să se diminueze în perioada de după căderea comunismului. Nicolae Breban şi-a încheiat şi el, cu Frica (editura Tracus Arte), trilogia despre stalinism, un proiect ambiţios, care coboară în subteranele unui „infern splendid“, analizând câteva cazuri memorabile de vitalitate, cinism, sete de putere etc. Alături de Singura cale (2011) şi Jocul şi fuga (2015), recentul roman Frica întregeşte unul dintre cele mai serioase proiecte epice de după 1990. Tot o trilogie a încheiat şi Caius Dobrescu, prin Recviem pentru nimeni (la editura Crime Scene Press), care este cel de al treilea volum al unei serii de policiers, contribuind la revitalizarea unui gen care a avut un real succes la noi înainte de 1990 şi care acum pare a se afla în ofensivă. Dintre autorii consacraţi, Radu Aldulescu a dat în Rezidenţi în Casa Visurilor (editura Hyperliteratura) un roman bun, peste cele din ultimii ani, o carte-sinteză, în care se regăsesc nu numai personaje din vechile sale cărţi, ci şi situaţii-tip, tipologii, într-un ton mai clasicizat.

Dan Lungu a schimbat strategiile, tonul, în Pâlpâiri (Polirom), virând spre un discurs de tip speculativ cu bătaie lungă, care îi iese foarte bine. Florina Ilis creează, pe model biblic, în Cartea numerilor o panoramă a mai multor generaţii care alcătuiesc un fel de istorie a României, într-un discurs neconvenţional, compozit, foarte ambiţios. Bogdan Suceavă oferă, în Avalon. Secretele emigranţilor fericiţi (Polirom), un roman autobiografic foarte bun, în care îşi descrie experienţa academică americană, în care epicul pur, care reconstituie experienţe-cheie ale exilului, este dublat de pasaje speculative de foarte bună calitate, dar şi de un spirit ludic şi comic pe care cititorii scriitorului se vor bucura să îl regăsească la cel mai înalt nivel. Dan Perşa a publicat un roman intertextual foarte ambiţios, dat fiind că modelul este Divina Comedie: Dincolo (editura Meditative Arts) e o construcţie postmodernistă, care musteşte de ironii fine şi umor, dar care construiteşt o parabolă gravă, dat fiind că totul se petrece în primele 40 de zile de după trecerea la cele veşnice ale persoanjelor. Dan Miron a revenit la editura Polirom cu Ascultă muzica, un roman al tranziţiei, care pune în dialog mai multe destine – tot atâtea partituri distribuite muzical. Radu Părpăuţă a ieşit, tot la Polirom, dintr-un nemeritat con de umbră, cu un volum de proze scurte, Rămas-bun, în care savoarea graiului molodovenesc se amestecă reuşit cu resuscitarea unei lumi arhetipale, bruscate din conturul său de zgomotul de fond al unei realităţi de dată recentă, mult mai săracă în semnificaţii. Cristina Andrei a dat, în Martiarhat (Editura Nemira), o foarte bună carte de proze scurte, toate pe teme incomode, dar neşifonate ideologic; e, din punctul meu de vedere, o autoare la care suntem obligaţi să fim atenţi! La editura Cartier a apărut un roman extrem de ambiţios, Sebastian, al lui Gelu Diaconu, care îl are în centru pe autorul Accidentului, dar reconstituie o întreagă epocă, cu personalităţile sale proeminente (Mircea Eliade, de pildă), cu extremismele sale hidoase (legionarismul) şi care prelungeşte aceeaşi poveştile până în perioada de după 1990, repetând logica unor destine într-o epocă doar aparent diferită.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii