2026: ori la bal, ori la spital

Trăgând linie după 2025, am putea spune că, în sfârșit, respirăm ceva mai liniștiți. România a depășit cu bine anul electoral, iar Republica Moldova – cu eforturi mai mari, dar absolut pe merit – a ajuns și ea unde trebuia. Noi nu ne-am trezit cu Călin Georgescu la Cotroceni și nici cu AUR (încă) la guvernare, iar la Chișinău, în urma unor alegeri care păreau la un moment dat pe muchie de cuțit, Legislativul a rămas unul majoritar proeuropean. S-a evitat, așadar, ce putea fi mai rău pe ambele maluri ale Prutului. Dar asta nu înseamnă că urmează un „an sabatic” politic. Dimpotrivă: greul abia începe, iar 2026 este anul în care orice relaxare prematură poate deveni fatală.

Dacă pentru noi 2025 a fost un an tensionat, în Republica Moldova a fost, pe deasupra, și un an obositor de gălăgios. Alegătorii de peste Prut au trecut prin ceea ce în marketing se numește, cu maximă delicatețe, suprasaturație: prea multe mesaje, prea multe live-uri, prea multe story-uri și mult prea multe momente în care deputați și miniștri au simțit nevoia să transforme viața publică într-un reality-show continuu. Totul a fost numai bun de filmat și difuzat: cumpăratul de făină, pescuitul de duminică, gătitul micului dejun, promovarea căciulilor din blană de miel, bătutul mingii pe toloacă, fredonatul coloanelor sonore din filme indiene sau desfacerea unui pachet cu rechizite de birou, ca și cum de toate acestea ar fi depins viitorul țării. Ce părea amuzant la început s-a transformat repede într-o agasare generală. Oamenii au ajuns epuizați nu doar de politică, ci și de aparițiile neîntrerupte ale politicienilor care le săreau în față la fiecare deschidere de telefon, cu aceeași insistență cu care apar reclamele la un detergent ieftin.

Conceptul inițial – „mai puțină politică, mai multă administrație” – a fost reinterpretat în cheia greșită: „mai puțină politică, mai multă audiență”. Or, pentru genul acesta de audiență există programe TV dedicate, în general după ora 22.00 și cu avertisment pentru minori. Cât timp au mandatul cetățenilor, politicienii sunt în funcție pentru a face ceva pentru oamenii care i-au ales, nu pentru a le arăta tuturor, obsesiv, „ce au făcut”. Diferența e uriașă și spune multe despre maturitatea politică.

În campaniile noastre din ultimii ani – de la Iași, București ori Chișinău – s-a instalat o incantație devenită aproape reflex: „Eu am făcut”. E spusă cu solemnitate, ca și cum trecutul ar fi – în sine – o platformă electorală. Doar că „am făcut” nu poate substitui un program politic, fiind – cel mult – o rubrică bifată la capitolul „activitate”. Alegătorii nu se mobilizează pentru a recompensa ce-ai făcut acum cinci ani, ci pentru ceea ce pot spera de la tine în următorii patru. Poți să vii cu diplome, dosare, șantiere, kilometri de muncă – dacă nu poți articula clar ce urmează, rămâi, în ochii votantului, un om serios, dar irelevant pentru viața lui. „Am făcut” e doar o proptea pentru „voi face”. Însă proptelele, știm bine, nu țin o casă în picioare.

Din păcate, am mai văzut filmul ăsta, nefiind la primul episod de acest fel. În România anilor ’90 și începutul anilor 2000, am avut o generație întreagă de „salvatori” convinși că simpla lor apariție în politică reprezenta, în sine, un program. Nu veneau cu vreo soluție, nu articulau niciun plan, ci transmiteau, într-un soi de aristocrație intelectuală, că schimbarea se produce prin contact vizual: îi vezi, deci te reformezi. Alegătorilor li se cerea mai degrabă admirație decât încredere, mai mult respect pentru „prestigiu” decât interes real pentru ce urmează. Numai că politica nu este un concurs de diplome și nici o defilare a vanităților. Cariera politică este validată de suma momentelor în care oamenii, foarte pragmatic, întreabă: „Perfect, dar mie la ce-mi folosește?”.

Repet ceea ce am scris și după terminarea (cu bine) a alegerilor parlamentare de la Chișinău: în Republica Moldova, ca și în România, apare constant tentația relaxării premature. Când ai evitat un rău mare, ai impresia că binele se instalează automat. Că instituțiile se vor reforma singure, că europenizarea vine de la sine, că societatea se autoechilibrează după ce pericolul a trecut. Numai că istoria recentă ne-a arătat contrariul: după alegeri, lucrurile grele abia încep. Votul nu rezolvă nimic de la sine – doar deschide poarta către posibilitatea de a rezolva ceva.

Republica Moldova intră, odată cu 2026, într-o etapă politică neobișnuită: patru ani întregi fără alegeri parlamentare, cu singurul scrutin major – cel prezidențial – programat abia în 2028. Aceasta este, în același timp, un cadou și o probă de maturitate. Pentru prima dată, nu mai există scuze, nu mai merge cu „nu avem timp, vine campania”. 2026 trebuie să fie anul schimbării de optică. La fel, este momentul de a se pune punct logicii de tip „noi și ei”, cu împărțirea societății în proeuropeni și proruși. Alegerile au trecut iar oamenii au rămas cu problemele lor reale: apa, drumurile, spitalele, salariile, transportul, energia, școlile, justiția, administrația locală. Și indiferent dacă vorbesc română sau rusă, aceste probleme sunt identice pentru toți locuitorii de peste Prut.

Mai mult decât prin etichete politice, Republica Moldova trebuie să învețe să funcționeze – ca orice alt stat – pe baza unor tipologii sociale foarte clare, peste tot în lume regăsindu-se aceleași mari categorii de public. Există publicul aspirațional, care își dorește localități curate, spații verzi, festivaluri, arhitectură frumoasă și un parcurs european coerent. Există publicul supraviețuitor, pentru care întrebarea decisivă rămâne aceeași lună de lună: „Vor ajunge banii?” Pentru acest grup, modernizarea are sens doar dacă începe cu apa caldă, căldura, prețurile suportabile, transportul funcțional și piețele accesibile. Și, ultimul dar nu cel din urmă, mai există și publicul reacționar, prezent în toate democrațiile, care interpretează orice semn de modernitate drept conspirație, ofensă sau amenințare la adresa lumii familiare.

Nicio țară nu a avansat dacă și-a ales un singur public și a vorbit doar cu el. Toate aceste categorii trebuie înțelese și integrate, altfel fisurile sociale se vor adânci, iar reformele se vor bloca. Iar Republica Moldova se află, la intrarea în 2026, exact în acest punct: în fața momentului în care trebuie să își asume aceeași logică politică pe care o urmează democrațiile funcționale din întreaga lume – o politică orientată către întreaga societate, nu doar către segmentele confortabile.

Iar aici se ajunge la miza reală. Pentru Republica Moldova, 2026 nu este un an obișnuit. Este primul an dintr-un ciclu în care nimeni nu mai poate da vina pe campanie, propagandă, geopolitică sau imagini trucate. De acum înainte, singura întrebare rezonabilă care așteaptă un răspuns clar este: „Ce veți face – nu pentru camera de filmat, ci pentru oameni?”

Alegerile, Slavă Domnului!, s-au terminat, iar influencerii politici își pot strânge trusa de machiaj. Republica Moldova nu se va europeniza cu TikTok-uri, ci cu legislație, infrastructură, administrație și instituții funcționale. În 2026, Chișinăul se află în fața unei alegeri simple și decisive: fie își asumă reformele și accelerează drumul către Uniunea Europeană, fie rămâne cantonat în divizia B, fără șanse de promovare, împingând încă o generație către aceeași oboseală instituțională.

2026 bate la ușă și, din acest moment, nu mai există loc pentru jumătăți de măsură, pentru clipuri cu mic-dejunuri, partide de pescuit sau pentru veșnica obsesie „noi versus ei”. Republica Moldova intră într-un an decisiv, un an al maturizării politice, în care opțiunea trebuie formulată limpede: ori la bal, ori la spital. Până acum, ori de câte ori a fost nevoie, alegătorii și-au făcut datoria. De acum, responsabilitatea le revine politicienilor, care trebuie să fie serioși și să ducă la bun sfârșit ceea ce au promis, în fața lor nefiind like-uri, ci oameni adevărați, cu vieți reale și așteptări ridicate.

Urmează patru ani în care politicienii de la Chișinău nu vor mai fi judecați de lumina reflectoarelor, ci de lumina zilei. Pentru că, în pragul lui 2026, Republica Moldova se află asemenea unei corăbii între doi curenți: unul care o poartă spre largul Europei și altul care o poate trage înapoi spre țărm. Iar alegerea vântului în care vor întinde pânzele le aparține acum, în întregime, doar decidenților politici.

Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova

Publicitate și alte recomandări video