250 de ani de la apariția bibliei economiei pentru lumea liberă. Câteva reflecții la moment aniversar

Pentru fiecare domeniu al cunoașterii există cărți fundamentale sau tentative. Unele sunt la originea unor paradigme, definind un mod de gândire. Altele sunt făuritoare de destin. După cum există și unele care, semănând cu virtuozitate amăgire, confiscă prezentul și viitorul unor generații. Capitalul lui Marx e un exemplu. Să mai reținem că există și cărți de punere în cauză, de descifrare a unui crez fals și de iluminare. Aș plasa aici Spovedanie pentru învinși a lui Panait Istrati. Carte pe care toți cei pe care nu i-a ciupit de creier furnica comunismului, prea tineri fiind, ar trebui să o parcurgă ca vaccin preventiv. Chiar cred că școala românească ar trebui să-i facă lectura obligatorie.

Cartea cărților în cunoașterea economică

Mă întorc la titlu pentru a vorbi de cartea cărților în procesul cunoașterii economice. În luna martie a anului 1776 a apărut, la Londra, cartea Avuția Națiunilor, o cercetare asupra naturii și cauzelor ei, semnată de „aurora” școlii clasice Adam Smith. O aniversăm, așadar, la 250 de ani. O socotesc o străpungere de proporții în tot ceea ce va deveni, ulterior, știința economică. La pachet cu Teoria sentimentelor morale, cele două lucrări fac din Adam Smith primul părinte fondator. Prin el și prin cei care l-au urmat pe aceeași linie de gândire – Ricardo, Malthus, Mill, Say și Bastiat – economia devine o știință și primește botezul clasicizării; se înarmează cu un obiect și cu o metodă.

• Citește și: Despre creșterea prin consum ca posibilă iluzie

În problemele de fond spune, adică, cu o acuratețe stilistică fără reproș și o profunzime de netăgăduit, tot ce trebuia spus despre economie. De o așa manieră încât gândurile lor, deși desprinse din lumea faptelor pe care le aveau sub ochi, trimise peste secole, își păstrează neatinsă forța explicativă.

O biblie sub brațul puterii

Așa se întâmplă cu Avuția Națiunilor. Pe cât era de trebuincioasă la data publicării, pe atât are nevoie de ea, azi, profesorul de economie și omul politic. „Sursele” spun că după apariție, primul ministru britanic de atunci, Lord North, venea la Parlament cu această „biblie” sub braț. Nu putem verifica știrea. Ceea ce se știe însă e că William Pitt cel Tânăr, care i-a urmat lui North, s-a folosit de carte pentru a regândi strategia finanțelor regatului, și nu numai. Reducerea tarifelor vamale protecționiste, simplificarea sistemului fiscal, ca și taxarea în funcție de capacitatea de plată au fost gândite în consonanță cu ideile din Avuția Națiunilor. Reducerea unor taxe excesive a prefigurat viitoarea logică Laffer: taxe mai mici pot aduce statului venituri mai mari prin stimularea volumului tranzacțiilor.

Câți au citit-o cu adevărat?

Dacă așa stau lucrurile, dacă se admite (și nu-i încotro!) statutul de biblie economică al acestei cărți, fie-ne îngăduită întrebarea: câți dintre cei care au condus și conduc destinele României au deschis, măcar, această carte? Sau, îndrăznim, câți profesori o mai citesc cap-coadă?

Din păcate, cadrul instituțional, formal și informal, de la noi și de aiurea, incită și înlesnește practici pierdante. De mulți ani articolul și nu cartea aduc puncte palmaresului profesional. Nimeni nu explică de ce. În plus, arhitectura unei biografii, la modă, reclamă cărți noi, de preferință apărute în ultimii cinci ani, socotite, fără drept de apel, cele mai adecvate, super-valoroase.

„Murăturile” sunt trimise în uitare. Se preferă, adică, parafrazându-l pe Giovanni Papini, opera ștearsă dar „la zi” a micilor prezenți în favoarea marilor dispăruți.

Nu spun că Avuția Națiunilor e dată definitiv uitării. Spun însă că nu e exploatată după merit. Pentru că a fost și rămâne și după 250 de ani plină de comori. Iată, mai jos, câteva!

Diviziunea muncii și ierarhia firească a societății

Cartea pune în evidență împrejurarea că diviziunea muncii (inclusiv cea naturală) este un fapt economic fundamental. Este principiul călăuzitor în organizarea efortului uman, asigurând ierarhizarea calitativă a societății după vocație, productivitate, pricepere, îndemânare și experiență.

În interiorul acestui proces se disting „specialiștii în gândire” de „lucrătorul neinstruit”. Elitele nu fac însă treabă singure, au nevoie de neinstruiți.

Diviziunea pornește de la diferențe naturale și societale, pe care nu le nivelează, ci le adâncește. Ca atare, inegalitățile se perpetuează.

Indivizii, așa diferiți cum sunt, nu își sunt însă suficienți. Au nevoie de cooperare. Din cooperare câștigă toți, inclusiv societatea; dar câștigă inegal.

Potențialități diferite plasate în fața unor șanse egale conduc la rezultate inegale. De respectarea principiului diviziunii muncii depinde șansa creșterii productivității.

A nu ține seama de diviziunea muncii egalează cu a „lichida cosmosul social … înseamnă … înjosirea celor buni și promovarea incapabililor …”, spunea Berdiaev.

Câtă dreptate are! Și cât temei are Smith în a porni tocmai de la diferențele dintre oameni în a gândi structura societală ca și orice proces de muncă.

În alți termeni, echilibrul și armonia socială trimit spre structuri ierarhice.

Doar în cer (sau nici acolo!) putem vorbi de egalitate.

Pe pământ, egalitatea e doar de birou, livrescă. Când ieși afară din casă sau din curte vezi repede că nu mai ești egal cu mulți.

Un șef comunist sau social democrat poate pretinde că este egal cu Einstein sau cu Bill Gates, dar nu este.

În plus, dacă mergi la serviciu mai vezi că te așteaptă o structură normativă, un șef care-ți fixează atribuțiile. Dacă e drept sau nu că nu tu îi stabilești sarcinile ci doar el ție e o întrebare la liber. Dar rămâi fără răspuns.

Pretențiile nivelatoare sunt apanajul stângii, marxiste sau roussoniene; nicidecum ale lui Smith.

Fiecare trebuie să respecte condiția și statutul celuilalt, bogați și mai puțin bogați.

Dar, atenție, armonia lui Smith nu are nici o legătură cu ficțiunea comunistă a egalilor între egali, dar nici nu glorifică extremele.

Toată lumea trebuie să trăiască în demnitate. Spune, clar, că „oamenii trebuie să fie bine hrăniți, îmbrăcați și adăpostiți”.

Dacă majoritatea este „săracă și vrednică de plâns” nu se poate vorbi de armonie. Ideea minimului existențial e limpede formulată.

Dincolo de asta, respectul pentru condiția celui bogat e „firească”. Aici statul are un mare rol. Prin atribuțiile sale de „pedagog” trebuie să-l facă pe fiecare, ca de dragul armoniei, să nu ceară mai mult decât i se cuvine.

Câtă suferință e în România la acest capitol!

Individul, nu turma

Distincția dintre public și privat rămâne o piesă cu greutate în osatura teoretică smithiană. Departajarea e doar una de administrare (gestionare).

Omul nu e scos din socialul căruia îi aparține, dimpotrivă. Dar apartenența nu e față de turmă.

Individul e alfa și omega. De la el pornesc toate.

Și, trebuie să se știe, „ceea ce face bine unui individ n-are cum să facă rău țării și lumii întregi”.

Individualismul, metodologic și, deopotrivă, normă de comportament, intră în scenă!

Nu există raționalitate colectivă, e propoziția care se degajă din scriitura lui Smith și care va face epocă prin Mises și Hayek.

Raționalitatea e la individ.

Ce-i de învățat de aici? E de băgat la cap că nu la stat trebuie să privim când vrem a dibui un izvor de înțelepciune.

În afară de securitatea țării și cea existențială a indivizilor chiar și „rațiunile de stat” trebuie privite cu circumspecție.

Stat minimal, stat puternic

Statul lui Adam Smith e unul minim dar puternic. Nu e doar rezultatul neîmplinirilor noastre dar, funciarmente, statul e opera oamenilor.

E instrument și nu stăpân, creat spre a veghea la apărarea proprietății, a persoanei și pentru a crea cadrul legal în care viața economică să se desfășoare liber.

Deși ar fi de dorit, nu e posibilă o administrare în regim privat a tot ce mișcă într-o țară.

După cum nu e eficientă și nici binevenită o „administrare domestică colectivă”, în cuvintele lui Gunnar Myrdal.

Ce înseamnă binele comun din această perspectivă?

E constelația de bine individual al fiecăruia dintre componenții societății.

Dar e și binele la care e trimis să contribuie eminamente statul; la activitățile a căror eficiență nu e îmbietoare pentru inițiativa privată, dar strict necesare, ca și la cele care susțin funcționarea unei entități numită națiune.

Nota impersonală, atât a cheltuielilor pe această linie cât, mai ales, a binelui astfel rezultat, ademenește ceața, ambiguitatea și, în aceeași măsură, iresponsabilitatea.

Or, pentru că este doar instrument și nu face nimic pe banii lui, statul trebuie să acționeze pe față; binele lui trebuie destăinuit.

Nu e un bine creștin din Evanghelia după Matei care se pierde prin dezvăluire. Faptele statului sunt din lumea aceasta.

Un afișaj, electronic, al bugetului, în dinamică, pe surse de venituri și elemente de cheltuieli, în fața guvernului și a clădirii tuturor primăriilor ar da contur unei asemenea idei?

Munca productivă, munca neproductivă și revolta împotriva parazitismului

Doar Marx i-a făcut concurență economistului nostru în preocuparea de a distinge între munca productivă și cea neproductivă.

N-a marșat pe ideea dragă lui Marx că munca și nu rațiunea îl departajează pe om de lumea animală. Din moment ce a glorificat facultatea de a gândi n-avea cum să o facă.

Problema l-a preocupat din perspectiva modului în care diferitele categorii de munci participă la creșterea avuției.

E de părere că „o țară e cu atât mai bogată cu cât are mai mulți muncitori și mai săracă cu cât are mai mulți servitori”.

Disprețul lui față de „servitorii domestici” care „nu lasă nimic în urma lor în schimbul consumului lor” era unul față de categoria celor care se dovedeau a fi sclavii burții și care în epoca lui erau asimilați, eminamente, sclaviei.

Dacă, însușindu-și necritic această concepție a greșit, nu a greșit deloc atunci când a evidențiat rolul deosebit în producerea de avuție „a celor ce gândesc”.

Și a făcut-o fără rezerve.

Pe fond, revolta lui era împotriva celor care parazitau spațiul economic; împotriva modului prin care se permite ca „întregul sau aproape întregul venit public să fie folosit pentru a întreține mâna de lucru neproductivă”.

Înțeles strâmb, peste ani, mesajul lui a produs hidoșenii.

De tristă amintire rămân cei care, imediat după revoluție, supărați pe lume, își răcneau păsul: noi muncim, noi nu gândim!

Comunismul a înțeles să-i adune pe cei ce gândesc în perimetrul unei „pături”.

Nu erau demni de o „clasă”; doar muncitorii și țăranii meritau acest acoperământ.

Iar a reuși să pună stăpânire pe gândul celor care-și îngăduie să gândească a fost visul tuturor dictatorilor.

Nu Adam Smith le-a insuflat pornirea.

Piața nu vine de după deal

De numele lui Adam Smith suntem abilitați a lega teoretizarea, rafinată și explicită, a instituției numită piață.

E limpede când ne spune că aceasta n-a apărut de după deal ci grație „înclinației naturale de a face schimb”.

De aici, caducitatea poziționărilor pentru mai multă sau mai puțină piață.

Până la urmă, piața e și spațiul în care are loc dinamica bogăției.

Dacă fiecare e lăsat să intre, aici, cu „natura lui”, cu produsele brațelor sau minții, va avea de câștigat; inegal dar, oricum, în câștig.

Apoi, piața educă, anihilează sau reduce partea de „contragreutăți” din fiecare și amplifică partea pozitivă.

Are de câștigat productivitatea și amplitudinea bogăției.

Modul în care urmărirea interesului personal sub ghidajul „mâinii invizibile” și cum fiecare, fără să și-o propună, contribuie și la arhitectura interesului general e una dintre cele mai strălucite lecții ale economiei politice clasice.

Cei care nu-s dispuși să accepte acest adevăr și cred că „mâna invizibilă” e doar o fantasmă, pot gândi, în liniște, la planificatorul central, omniscient, capabil să împace cererea cu oferta, sută la sută, ca nivel și ca structură.

Bogăția se creează înainte de a se consuma

Descoperirea rolului acumulării în procesul de creare a bogăției are la Adam Smith un caracter revoluționar.

Tot el ne spune că acumularea în sine nu e o virtute.

Apoi, depinde spre ce direcționezi ceea ce ai acumulat.

Dacă direcția vizează sfera productivă, e de câștigat.

Dacă, dimpotrivă, sfera neproductivă înghite acumulările, pierderea e garantată.

Producția e actul primar și cel mai important al procesului.

E urmată de repartiție, schimb și consum.

Prin producție se creează valoare; prin consum valorile dispar.

Nu există texte mai lămuritoare spre a afla despre ciudățenia creșterii prin consum ca cele din Avuția Națiunilor.

Pentru toți cei care încearcă sau se lasă hrăniți cu himerele unei creșteri care e, de fapt, o scădere, lectura acestei cărți e aur fin.

Cum se formează valoarea și cine o încarcă pe traseu

În raport cu ceilalți clasici și, în principal cu Ricardo și Marx, Smith rămâne special prin teoria sa despre valoare.

Amorsând terenul pentru valoarea subiectivă a neoclasicilor, el crede că valoarea nu e un dat, un întreg care se împarte ci o rezultantă.

O rezultantă a adiționării a ceea ce fiecărui actant aflat pe lanțul de la producție la consum i se permite, concurențial, să adauge: profit, dobândă, rentă, taxe, accize etc.

Justiție, reguli și instituții

Filosofia morală care i-a călăuzit gândurile a făcut din Adam Smith un „justițiar”.

Nu unul feroce, impasibil la necazurile multora, dimpotrivă.

Justiția lui Smith înseamnă un summum de reguli.

Nimic din meșteșugul producerii bogăției nu se întâmplă dacă nu sunt respectate regulile pieței libere și ale conviețuirii sociale.

De „mâna invizibilă” se alege praful în absența bunelor practici.

Vrem să spunem că Adam Smith a fost unul dintre primii și profunzii instituționaliști.

Dacă Noua Economie Instituțională l-ar revendica ar fi un mare câștig.

Iar dacă Europa unită l-ar lua mai în serios, ar fi infinit mai puțin birocrată.

Brexit-ul este și o revenire la spațiul liber de corvezi și un refuz al excesului de etatism.

Adam Smith și ideea economistului total

Și încă un gând, ultimul.

Cine era omul care a scris această carte?

Cine și ce CV avea la activ părintele spiritual al clasicismului economic și fondatorul sistemului economic liberal modern?

Era Adam Smith, absolvent al universităților din Glasgow și Oxford, unde a frecventat cursuri de filosofie morală, etică, logică, matematică și limbi clasice.

Economia era, atunci, o ramură a filosofiei.

El însuși a fost profesor de filosofie morală.

Nu era, vrem să spunem, un „specialist”.

Și nu a scris cartea de pe această poziție ci de pe aceea a economistului total, care intră în perimetrul economiei prin filosofie, etică, sociologie, istorie, drept, matematică.

Așa era moda vremii.

Și, înclin să cred, era una bună.

A fost urmată de marile minți care au făcut revoluție în știința economică și de numele cărora sunt legate schimbările de paradigmă.

Ce a rămas azi din această tradiție?

Ce s-a ales de această modă? Praful!

Ideea economistului total a ieșit de mult din schemă.

Disciplinele de filosofie, drept, istorie, sociologie, matematică etc. au statut de epsilon în pregătirea economistului.

Printr-un benefic proces de diviziune a muncii, la început de secol XX, din întregul sub forma căruia apărea știința economică – Economics (Economie politică) – s-au desprins disciplinele de ramură.

Astăzi tocmai acest miez tare, Economics-l, este în suferință.

Macroeconomia (inclusiv Istoria doctrinelor economice) ocupă un loc jenant în pregătirea economiștilor.

Or, fără ea, alături de drept și filosofie nu putem vorbi de viziune.

Să mai reținem că la Colegiile și Academiile de Informații, de unde își primesc mirul mai toți capii intelighenției politicii românești, nu e nici urmă de macroeconomie!

Să avem așteptări?

Ion Pohoață este profesor universitar emerit la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este specialist în istoria gândirii economice și economie politică, autor al unor volume și studii dedicate liberalismului economic, evoluției doctrinelor economice și rolului instituțiilor în dezvoltarea societăților moderne. Publică frecvent articole și comentarii în presa culturală și economică despre stat, piață, idei economice și cultura economică a societății românești

Publicitate și alte recomandări video