De aproape două săptămâni de când a început anul şcolar, aproape că nu există buletin informativ fără o ştire din sfera situaţiei din învăţământ. Ca de obicei, la fiecare debut de an apar întrebări, de cele mai multe ori aceleaşi. Şi aceasta pentru că, după aproape trei decenii, şcoala românească se află într-un declin continuu: mai peste tot, mai ales în mediul rural, nu există spaţii corespunzătoare, nu există manualele promise şi nici condiţii decente de a învăţa, dar mereu diriguitorii ministerului de resort sunt în căutarea unui cadru legal firesc, se spune, care să permită desfăşurarea în bune condiţii a procesului instructiv-educativ.

Din păcate, niciunul dintre cei 24 sau 25 de miniştri ai Educaţiei, câţi s-au perindat pe la acest minister în cei 27 de ani, nu a reuşit să aşeze lucrurile nici măcar la nivelul la care se afla învăţământul românesc nu cu multă vreme în urmă. Dezamăgitor pentru toţi aceia care aşteptau ca acesta să capete alte valenţe. Douăzeci şi cinci de miniştri au reuşit performanţa de a elabora şi apoi de a modifica Legea educaţiei de peste 60 de ori. Să ne amintim de… manualele alternative, de înlocuirea trimestrelor cu semestrele, apoi repartizarea computerizată etc., etc., toate toate au condus la alterarea procesului instructiv-educativ, în loc să-l facă accesibil şi să conducă la valorificarea reală a potenţialului fiecărui copil ori tânăr cuprins în sistem.

Asistam zilele trecute la o discuţie între părinţii unor copii aflaţi de-acum în clasa a VIII-a. Ştiam deja multe dintre neajunsurile sistemului, aşa că dialogul acestora n-a făcut decât să-mi reconfirme aberaţiile existente. Aceştia vorbeau, printre altele, despre teste, despre calcularea mediei pentru admiterea în învăţământul liceal şi despre absenţa unei modalităţi corecte prin care pasul către următoarea treaptă de învăţământ să fie făcut potrivit voinţei, dorinţei şi preferinţelor fiecăruia şi nicidecum după o medie care nu întot¬deauna reflectă capacităţile reale ale fiecărui individ.

Făceau, evident, referire la necesitatea reintroducerii examenelor de admitere care ar asigura o departajare în funcţie de capacităţi şi competenţe, fiecare având posibilitatea alegerii drumului către o profesie sau alta. Repartizarea computerizată nu este nici pe departe modalitatea prin care s-ar putea profesionaliza corect piaţa muncii şi nici nu poate răspunde nevoilor reale ale acesteia.

Fără îndoială, neajunsurile învăţământului românesc sunt mari şi multe. O spun şi părinţii, şi cadrele didactice, chiar elevii, studenţii şi o confirmă până la urmă şi legiuitorii.

Nu este nevoie să ne reamintim că încă se bâjbâie în sistem, că fiecare dintre miniştri doreşte să modifice câte ceva, dar niciunul n-a făcut învăţământul să devină cu adevărat modern, performant, răspunzând astfel nevoilor reale ale pieţei muncii. Dar, din nefericire, poate că: „Aşa se vrea!“.

Ing. Dr. Ec. Traian Dobre