Caută 
1 MIN
Cu toții eram mai bătrâni deja, dar ceva din el a rămas de neclintit. Ceva ce l-a făcut de fapt să reziste până azi. Ceva compus din niște oameni și un spirit fără cusur. Oamenii se știu, sunt cei care nu l-au părăsit niciun moment… Spiritul? E spiridușul ăla care îți șoptește zi de zi că ceea ce faci chiar contează.
Eram încă student la Sociologie-Politologie când am fost angajat ca redactor la Monitorul, cum se numea pe atunci Ziarul de Iași. Nu era visul meu să fac presă. Mă interesau științele politice și mă vedeam, peste ani, mai degrabăun expert pe domeniul ăsta. Eram în plină epocă a iluziilor și a ambițiilor nemăsurate. Nu doar eu, toată țara era pe făgașul ăsta. E greu să-ți imaginezi azi așa ceva, dar chiar credeam aproape toți că ne așteaptă un „viitor luminos”. Apocalipsihoza, care azi e noua normalitate, avea să înceapă mai târziu, cam de pe la prima mare criză globală, cea din 2008.
Intram așadar în presă cu toate pânzele sus, deși nu cu gândul la o carieră de jurnalist. N-aveam de unde să știu atunci că ăsta va fi destinul meu. Și asta pentru că nu știam de fapt ce înseamnă presă. Credeam că e un job ca oricare altul, îți faci treaba de zi cu zi și în rest îți vezi de viață.Nici vorbă.
Primul semn că drumul ăsta urma să-mi fie soartă avea să apară, deși nu l-am înțelesatunci, chiar când am dat concursul de admitere pe post. Din nou greu de imaginat azi, dar ca să intru ca simplu redactor la Monitorul, am concurat cu peste 100 de alți candidați (erau, cred, vreo 150, dacă nu mă înșel) și am avut de trecut prin nu mai puțin de patru probe, de fapt cinci cu tot cu cea inițială de evaluare a dosarului: un test de cunoștințe generale, un test de cunoștințe în domeniul politic, un test psihologic și, în final, un interviu cu conducerea ziarului. În final am rămas patru candidați pentru trei luni de probă (plătite), după care am rămas doar eu. Ei bine, cam asta însemna pe atunci să devii jurnalist.
Bun, și când treci prin toate filtrele astea, din care mai lipsea doar o probă fizică, eventual de sărit garduri, te cam legi de jobul ăsta. Ceea ce s-a și întâmplat.
Zece ani am stat legat de Monitorul, devenit între timp Ziarul de Iași. Au fost anii de aur ai presei, așa-i văd cu ochii de azi. Eram entuziaști, eram furioși, eram eroici (bine, asta mai mult în capul nostru, dar ne făcea bine s-o credem). Și încă optimiști.
După zece ani m-am mutat la București, în presa națională, dar de fapt de Ziarul de Iași nu m-am despărțit niciodată. Îmi intrase în ADN. Dovadă că, după o bucată de vreme petrecută în Capitală și mai apoi de rătăciri prin tot felul de alte locuri în căutare de noi iluzii care să mă țină în viață, am revenit în Iași și, în scurt timp, am început să mă regăsesc printre foștii colegi de la Ziar. Fie și cu numai jumătate de normă.
În mod evident, ziarul se schimbase mult, odată cu vremurile și capriciile ei. Mă schimbasem și eu, cu toții eram mai bătrâni deja, dar ceva din el a rămas de neclintit. Ceva ce l-a făcut de fapt să reziste până azi. Ceva compus din niște oameni și un spirit fără cusur. Oamenii se știu, sunt cei care nu l-au părăsit niciun moment, în frunte cu Toni Hrițac, un munte de consecvență care a ținut ziarul, uneori în perfuzii, când aproape toată presa de la noi se năruia ca un castel de nisip.
Spiritul? E spiridușul ăla care îți șoptește zi de zi că ceea ce faci chiar contează.
Publicitate și alte recomandări video
