7 aprilie 2009: Viitorul a venit, dar nu a rămas

Acum 16 ani, la 7 aprilie 2009, Chișinăul devenea centrul unei revolte care avea să schimbe arhitectura politică a Republicii Moldova – la propriu și la figurat. Mii de tineri ieșiți în stradă, contestații masive privind corectitudinea alegerilor organizate de comuniștii lui Voronin, drapele europene fluturând deasupra clădirilor Parlamentului și Președinției. A fost o explozie de furie, dar și de speranță – o generație întreagă care își dorea o Moldovă democratică, eliberată de reflexele sovietice ale unei puteri corupte și dictatoriale.

Un participant la acele proteste spunea într-un interviu recent: „Am crezut că putem schimba totul. Că dacă strigăm destul de tare, dacă rămânem în stradă destul, vom forța viitorul să vină mai repede.” Viitorul a venit, dar nu a rămas.

Ce a urmat? Aparent, victoria. Regimul Voronin a căzut. Comuniștii au fost trimiși în opoziție. La guvernare a venit o coaliție declarată pro-europeană, iar nume precum Vlad Filat, Mihai Ghimpu sau Dorin Chirtoacă păreau noii eroi ai Republicii Moldova. Dar în realitate, în culise, tot cei vechi au rămas cu hățurile. Și au așteptat.

Unul dintre acei oameni din umbră care au știut să speculeze momentul a fost Vlad Plahotniuc. Pe atunci discret, dar influent consilier și finanțator al regimului Voronin, Plahotniuc a fost parte din sistemul care a generat revolta. Ulterior, el s-a folosit de criza post 7 aprilie pentru a-l înlătura pe Voronin, nu din rațiuni democratice, ci pentru a se cocoța el însuși în vârful piramidei puterii. Timp de aproape un deceniu, a transformat Moldova într-un stat captiv, în care deciziile importante nu se luau în Parlament, ci într-un birou de lux, între două avioane private.

Astăzi, Plahotniuc este fugar, căutat de Interpol. Dar influența lui n-a dispărut. Mai multe partide – aparent fără legătură între ele, inclusiv cel condus de Marian Lupu – dau semne că sunt în continuare pe orbita lui. Rețelele de influență construite în anii săi de glorie nu au fost niciodată complet destructurate. Ele doar s-au adaptat, au îmbrăcat haine noi, au schimbat purtătorii de mesaj. Și nimic nu pare întâmplător: în această ecuație revine și numele lui Dottore Victor Viorel Ponta, cu care Plahotniuc a fost într-o relație de parteneriat politic și economic strânsă în anii de apogeu ai regimului de la Chișinău. Un tandem discret, dar eficient, care a știut să-și împartă influența dincolo de Prut, în funcție de interese și conjuncturi.

Pentru că în timp ce o generație se dădea peste cap să rescrie destinul țării, învingătorii de moment s-au pierdut în jocuri meschine de putere, în corupție, în compromisuri toxice. Iar cei înlăturați atunci – Igor Dodon, Marian Lupu, ba chiar și bătrânul Voronin – au știut să profite. De naivitatea celor care au preluat puterea. De lipsa unei strategii coerente. De oboseala și dezamăgirea celor care visau schimbări reale.

În 2025, la 16 ani distanță, vedem cum foștii actori ai regimului comunist reapar în scenă la Chișinău. Marian Lupu, pe atunci înalt preafrumosul protejat al lui Voronin (zis și „Doi metri de bulbuci” din cauza lipsei sale de substanță), cochetând din nou cu ideea unui rol central în viața politică. Igor Dodon, cu aerul lui de veșnic pretendent, pregătindu-se pentru o nouă încercare. Chiar și Voronin, cu stilul lui retro-sovietic, a redevenit o prezență vizibilă.

Președinta Maia Sandu declara săptămâna trecută: „În acea zi, tinerii au spus nu unui regim opresiv. Au spus da libertății, democrației și viitorului european. Astăzi, vedem din nou încercări de a submina valorile democratice. Dar acum suntem mai pregătiți să ne apărăm libertatea.” Așa să fie, oare? Vom vedea în toamnă, la alegerile parlamentare.

Mesajul doamnei Sandu este unul necesar, dar nu suficient. Fiindcă, pentru cine a uitat, acele proteste din aprilie s-au declanșat din dorința de a scăpa de un regim sufocant. Un regim din care făceau parte toți cei enumerați mai sus. Să-i vedem acum, în 2025, ca și când n-ar fi fost niciodată parte a problemei, e ca și cum moldovenii (re)trăiesc la aceste alegeri parlamentare o nouă farsă amară. Iar amnezia colectivă riscă să devină din nou aliatul principal al tuturor „foștilor” care acum vor să pună din nou mâna pe putere.

Însă nu doar în Moldova istoria dă semne că ar vrea să se repete. Și la București, unul dintre marii perdanți ai unei alte revolte populare – cea de după dezastrul de la Colectiv – își pregătește reabilitarea. Dottore Victor Viorel Ponta, plecat din funcție sub presiunea străzii, cu un capital politic toxic, își face loc iarăși în prim-planul politicii românești. Cu același zâmbet de taximetrist șmecher parcat la Gara de Nord, cu același discurs ambiguu, cu aceleași jocuri de culise. De parcă n-ar fi fost niciodată izgonit de o societate care refuzase să accepte corupția și cinismul drept regulă.

„La Chișinău, în 2009, a fost o revoluție de emoție și idealism. Dar am înțeles prea târziu că emoția trebuie urmată de instituții, iar idealismul – de vigilență”, mărturisea un alt participant din Piața Marii Adunări Naționale.

Și poate aici e marea lecție: când istoria nu e dusă până la capăt, ea nu moare. Doar stă la pândă. Așteaptă ca oamenii să obosească, să se resemneze, să uite. Și apoi revine. Uneori cu aceleași personaje, aceleași promisiuni și, cel mai periculos, cu aceleași greșeli.

Fiindcă, după cum ne-a arătat Republica Moldova, și cum ne arată acum și România, când nu duci schimbarea până la capăt, istoria se repetă. E doar o chestiune de timp.

Publicitate și alte recomandări video