72 de ore într-o capitală culturală (ziua a doua)

Vineri, 19 mai, am mers de dimineaţă la conferinţa de presă a Bienalei Art Encounters, care anul acesta poartă titlul My Rhino is Not a Myth. art / science / fictions. Evenimentul a avut loc într-unul din spaţiile ISHO, un proiect imobiliar al lui Ovidiu Şandor, probabil cel mai important colecţionar de artă contemporană român şi preşedintele Fundaţiei Art Encounters, cea care organizează bienala începând din 2015. De altfel, una dintre întrebări a şi fost de ce atât de multe evenimente gravitează în jurul ISHO. Ovidiu Şandor a răspuns cu tact, argumentând alegerea prin penuria de spaţii într-un an atât de încărcat şi disponibilitatea unora pe care le controlează pentru activităţile bienalei. Pe lângă mecenatul său, incontestabil, evenimentele şi instituţiile culturale cresc valoarea imobiliară a zonei în care se desfăşoară bienala, prin atragerea unui public educat şi, uneori, elitist. 

A impresionat discursul coerent şi dens al primarului Dominic Fritz (în contrapondere cu vorbele goale, habarniste ale reprezentantei sponsorului), ce părea că înţelege perfect rolul artei contemporane în dezvoltarea unui oraş care, conform afirmaţiei lui Şandor, şi-a propus şi a devenit capitala artelor vizuale din România.

curatorul Adrian Notz

În timp ce aşteptam să înceapă turul ghidat de curatorul Adrian Notz şi echipa sa, am tras o fugă alături – tot într-o clădire ISHO – să văd prima expoziţie a lui Adrian Ghenie din ţară din ultimii 14 ani, intitulată „Corpul imposibil”. Chiar dacă nu face parte din programul bienalei, e curatoriată de Diana Marincu, directoarea artistică a Fundaţiei, iar amplasamentul o face de neevitat în alegerea traseelor de vizitare. Dacă din imaginile văzute până atunci părea ceva mai mare, la faţa locului am constatat că e vorba de o singură sală, în care au fost dispuse cele 15 lucrări. Cu 3 picturi şi 12 desene influenţate de pandemie, expoziţia este o reflecţie pe marginea influenţei şi dependenţei de device-uri, schimbărilor comportamentului şi posturii în comunicarea mediată de tehnologie.

Apropo de echipa lui Adrian Notz, aceasta a fost selectată în 2022, şi e formată din tinerele curatoare Cristina Bută, Monica Dănilă, Ann Mbuti, Edith Lázár şi Georgia Ţidorescu. Având experienţe şi preocupări diverse, ele participaseră anterior la Autumn School of Curating din 2020, rezultat al unei colaborări dintre Fundaţia Art Encounters şi Centrul Cultural Clujean. Dacă selecţia artiştilor şi temele abordate sunt foarte diverse, acest lucru se datorează şi contribuţiei celor 5 curatoare asistente, care au participat activ inclusiv la prezentarea către public a unora dintre lucrări.

Turul ghidat de curatori şi artişti a debutat în clădirea care găzduieşte sediul Fundaţiei Art Encounters, o clădire de peste un secol care a fost parte a fabricii de lână. Printre artiştii care au lucrări aici se numără celebrul grup sloven IRWIN, Nora al Badri, Constantin Flondor, Anca Munteanu Rimnic, Albrecht Dürer şi… Eugène Ionescu. Dacă Dürer e autorul singurei reprezentări a unui rinocer (pe care nu-l văzuse) din cultura europeană vreme de mai multe secole, Ionescu a scris un text care a transformat rinocerul în reper pentru individul abrutizat, conformist, dezumanizat de un sistem căruia nu vrea şi nu poate să i se opună.

În continuare, ne-am mutat tot într-o clădire ISHO, într-un spaţiu cu acces direct din stradă, unde o parte dintre artiştii expozanţi şi-au prezentat lucrările. Foarte spectaculoase sunt lucrările Floriamei Cândea (o instalaţie din 15 elemente activate de citirea ritmului cardiac şi al nivelului de oxigen) şi ale bulgarului Vitto Valentinov (fiind interactive şi necesitând acţiune mecanică, două dintre ele au fost uşor avariate de folosirea unor forţe disproporţionate pe parcursul primelor 2 zile de vizitare).

Instalație semnată de Floriamei Cândea

Instalație semnată de Vitto Valentinov

După prânz, m-am întors la Cazarma U, unde-mi rămăseseră de văzut câteva lucrări. M-am bucurat de faptul că nu mai era aşa de multă lume şi am putut să vizitez spaţiile într-un ritm mai propice contemplării şi creării de noi conexiuni, ocazie cu care am făcut aceeaşi asociere cu senzaţia (la o altă scară, evident) pe care o ai când te pierzi printre culoarele nesfârşite de la Arsenale din Veneţia, una dintre cele două locaţii ale bienalei. În curte par a fi găzduite tot felul de evenimente de cei care organizează festivalul Codru, dar n-am avut timp să întreb mai multe.

Am plecat apoi către un alt spaţiu al bienalei de la Timişoara, tot o clădire cu trecut cazon, Comandamentul Garnizoanei (foto). Poate şi pentru că e recent redată în folosinţă, a trebuit să întreb ceva lume până am nimerit intrarea, indicaţiile de pe Google Maps fiind, cel mult, aproximative. Merită făcut efortul de a o vizita, au fost câteva lucrări care mi-au amintit de spaţii similare din Berlin.

De acolo am încercat să intrăm – împreună cu alţi doritori dintr-un grup de presă – în spaţiul Indecis, care, din păcate, era închis în acel moment, spre stupefacţia voluntarei care ne ghida. Am făcut cale întoarsă spre Castelul Huneide, unde mi-am găsit lucrările preferate, ambele bazate pe folosirea Inteligenţei Artificiale. Prima, aparţinând colectivului artistic Crosslucid, intitutală „Vise ascunse”, presupune generarea unor lucrări video de către IA, amplasate sub formă de triptic pe ecrane de dimensiuni mari, ca un totem. A doua, numită „Sfârşitul indivizilor”, este realizată de sârboaica stabilită în Olanda Katarina Petrović. Lucrarea are ca scop negarea textului din Originea speciilor a lui Darwin, efectuată pe 3 ecrane tot de IA prin software-ul Negative Poetry. Prin cele peste 28 de milioane de variante de negare rezultate, artista supune unor teste limitele înţelegerii şi imaginaţiei maşinilor. Probabil lucrările de la Huneide sunt cel mai uşor de promovat şi către un public mai larg, fiind suficient de spectaculoase şi, în acelaşi timp, accesibile prin lecturarea textului explicativ, în aşa fel încât să nu apară frustrarea unei întâlniri nesatisfăcătoare cu arta contemporană.

„Vise ascunse” – Crosslucid

În aceeaşi seara, de la ora 19, în acelaşi timp cu recepţia organizată în curtea Institutului Francez pentru deschiderea bienalei, a avut loc spectacolul de teatru social Cargo Berlin. Mulţi dintre cei cu care m-am întâlnit şi-ar fi dorit să-l vadă, dar biletele fuseseră demult epuizate pentru toate reprezentaţiile din luna mai. Spectacolul, o docu-ficţiune, este o coproducţie Rimini Protokoll şi Basca şi are loc într-un tir modificat pentru a acomoda 46 de persoane în timpul unui periplu prin oraş. Ca suport vizual se derulează pe ecrane imagini video preînregistrate sau live din cabina tirului şi drona care zboară deasupra, precum şi de pe traseu. Merită menţionat că coordonatoarea Teatrului Basca este absolventa Facultăţii de Teatru din Iaşi, Ana-Maria Ursu.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi

Publicitate și alte recomandări video