84 de semnături pentru a închide un balcon, la Iași. O poveste incitantă la de Universitate

Cu mai mult timp în urmă, un coleg filolog m-a oprit prin Universitate. Era plin de indignare şi avea nevoie de un interlocutor, pentru a-şi povesti, terapeutic, necazul. „Bătrâne”, îşi începu el litania, fără politeţuri introductive, „nu mai pot suporta administraţia de nici un fel, de la nici un nivel, ţi-o spun cu toată convingerea şi revolta. Nu mă refer la anumiţi oameni din serviciile administrative, ci la administraţie ca fenomen mondial. A devenit un monstru ce ne mănâncă sufletele tuturor. Trăieşte doar pentru sine, înfruptându-se, vampiristc, din sângele multitudinii. Nu serveşte omului simplu, aşa cum ar trebui să se întâmple, ci trăieşte din biata lui fragilitate. De la ministeriabili, până la ultimii directoraşi, numai vampiri. Administraţia şi-a creat până şi un limbaj al ei, pe care poţi să-l interpretezi cum vrei, acesta reuşind să acopere toate variantele posibile spre care realitatea ar putea evolua sau involua.

Ei consideră că discursul lor ar fi diplomatic, metaforic şi nuanţat care va să zică, dar nu e decât ucigaş, creator de confuzii fatidice, ceea ce pe mine, ca lingvist, mă omoară. Ori de câte ori mă duc cu o petiţie la sistem, primesc aprobările – între ghilimele, pune, te rog, cuvântul „aprobări”! – cele mai absurde. Dacă cer administraţiei blocului libertatea de a-mi închide, cu o uşă suplimentară, intrândul la apartamentul propriu, mi se răspunde, grotesc, că se aprobă, dar numai cu acordul semnat al tuturor celorlalte 84 de familii din bloc, acord pe care, bineînţeles, nu-l voi primi niciodată.” Colegul meu nervos făcu o pauză de respiraţie.

„Dacă”, reluă el parcă mai obosit, „mă pune Sfântul să solicit instituţiei noastre aprobarea de a participa la o conferinţă internaţională în domeniul meu, mi se răspunde da, cu acoperirea personală a cheltuielior. Dacă cer prelungire cu câteva luni, la teză, pentru vreun doctorand de-al meu bugetar, mi se se comunică, da, cu taxă. Dacă mă duc la circumscripţia financiară şi spun – amânaţi-mi, vă rog, cu o lună, plata impozitului pe drepturi de autor –, răspunsul este, ai ghicit, nu mă îndoiesc, de acord, cu achitarea penalităţilor ce se impun. Dacă solicit despăgubirea legală a maică-mii – venită din Basarabia în ’40 – de către stat, precizând că avem toate documentele doveditoare ale refugiului, mai puţin estimarea valorii fostei proprietăţi din Republica Moldova, întrucât autorităţile locale refuză, în prezent, să ne-o trimită, verdictul autorităţilor noastre, deşi politicos, sună totuşi ameţitor: aprobăm, cu deosebită plăcere, pe baza existenţei documentului oficial moldovenesc. Cer, la Primărie, intabularea garsonierei mătuşii decedate, menţionând faptul că, din motive obiective, dumneaei nu poate să mai semneze şi mi se dă replica infailibilă – da, cu semnătura proprietarei de drept.” Amicul mă privi exasperat, roşu ca un rac.

„Recent”, continuă interlocutorul meu indignat, „am cerut Universităţii să mă lase să folosesc Aula Magna pentru lucrările simpozionului nostru anual de lingvistică şi ştii ce mi s-a răspuns?” Am ridicat, interogativ, sprâncenele. „Da, dar cu prioritatea tuturor celorlalte activităţi academice ce ar putea avea loc, în incintă, în perioada rspectivă. Adică nu, omule. Aici apare deruta mea fundamentală. De ce nu sunt toate aceste solicitări respinse de facto? De ce ne trebuie răspunsul prin învăluire? De ce apelăm mereu, în administraţie, la acest pervers limbaj diplomatic? De ce ne ascundem, ipocriţi, după formule oximoronice? Ca filolog, solicit un răspuns (am fost pe punctul de a-i recita automat – aprob nevoia unui răspuns, cu condiţia anulării tuturor întrebărilor de mai sus –, însă, observând seriozitatea întunecată a amicului, m-am abţinut, n.m.)! În ultimă instanţă, administraţia derulează un act de corupere a limbii şi, mai ales, a sensului ei. Da-ul devine nu. Cele două antonime se combină dizgraţios, funcţionând ca un fel de nu-da ori da-nu.” Colegul păru, fugitiv, luminat de o revelaţie. „Mă gândesc”, adăugă el imediat, „că, pe cererile oficiale, ar fi mai corect, din unghi lingvistic, să se scrie ceva bizar, o amestecătură între da şi nu, de genul nd, dn sau, mai coerent fonetic (am uitat să precizez că amicul e un fonetician remarcabil, n.m.), du, na, au, ua, an, ud.”

Cuprins de un momentan vertij, am făcut gestul de a mă sprijini de perete. Prietenul se opri brusc din tiradă şi, pesemne nedumerit de prelunga şi suspecta mea tăcere, mă întrebă imperativ: „Nu spui chiar nimic, bătrâne? Nu-i aşa că am dreptate?” Am lătrat scurt, lipsit de tentaţia oricărei concesii: „Au!”

 Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video