9 pentru eternitate

Aceştia sunt cei opt scriitori, morţi la cutremurul din 4 martie 1977. Îmi lipseşte al nouălea şi, oricât mi-am biciuit memoria, inclusiv pe cea a d-nei Wikipedia, n-am reuşit să mi-l amintesc, să-l identific. Erau toţi nouă într-o carte-document (i-am preluat titlul), despre care am şi scris atunci, la apariţie/dispariţie, şi pe care, evident, n-o mai am, după atâţia ani. O fi fost un scriitor mai puţin afirmat, mai puţin important, deja intrat în uitare/în dizgraţie? Culmea-i că, acum, când vreau a-i pomeni pe ceilalţi, mă obsedează tocmai el, cel căruia nu reuşesc să-i văd, prin tectonica timpului, numele, prenumele, chipul. Ciudate-s volutele memoriei! Cum se-apropia, nu doar acum, ci şi-n anii precedenţi, 4 Martie, Ziua Cataclismului, îmi şi răsărea/îmi răsare în minte numele unui scriitor african, Chinua Abebe. O să vă spun mai la vale ce-i cu el, deocamdată „răsare şi străluce” amintirea câtorva dintre cei NOU| – căci nu i-am cunoscut pe toţi, dar i-am citit, sau măcar i-am răsfoit/i-am frunzărit pe unii dintre ei. Nu-mi permit, aici şi acum, judecăţi de valoare, de situare, pentru asta oricine poate consulta istorii literare, dicţionare care le cuantifică aportul, în ultimele (lor) decenii de existenţă. Sau îi ignoră.

Cineva observa – apropo de Ziua Mondială a Scriitorului, sărbătorită recent (oare? unde? cum?) – că, mai nou (de câţiva ani, adică), întâlnirile/ reuniunile/ recitalurile literare se desfăşoară mai mult şi mai degrabă între scriitori, care, fatalmente, îşi sunt şi proprii lor ascultători/ cititori… Spun asta, spre a puncta impactul formidabil pe care-l are, pentru un june cititor, întâlnirea cu un scriitor real, în carne şi oase, nu doar cu cel „de hârtie”. Cum eu, liceean fiind, la un recital susţinut de cam toată floarea cea vestită a poeziei (de-atunci). Între care, mignona, (aparent) fragila Veronica Porumbacu, una din victimele cutremurului din 77.

„Fluxul memoriei” readuce, din anii ultimi ai studenţiei mele, întâlnirea, într-un amfiteatru al Universităţii ieşene, cu A.E. Baconsky, un estet şi-un rafinat (inclusiv în arta vestimentaţie) care surclasa mitul poetului „proletar” şi-al boemiei neţărmuite. Trecuse el însuşi – cum aveam să aflu mai târziu – prin metamorfoze decisive, cărţile din urmă, sau postumele, situându-l între vârfurile literelor româneşti. Cum cred că va şi rămâne.

Dacă pe Baconsky l-am perceput şi admirat de la câteva bănci studenţeşti distanţă, cu Alexandru Ivasiuc am stat de câteva ori la aceeaşi masă, des/făcând planuri „din cuţite şi pahară”. Dar asta se întâmpla cu vreo 6-7, poate zece ani mai târziu când, redactor la „Cronica „fiind, cu vreo două cărţi şi chiar vreo două premii literare la purtător, altă făină se măcina la moara vorbelor. Odată ne-am întâlnit în Iaşi, de vreo două ori la Oneşti, unde se desfăşura o reuniune scriitoricească pusă sub egida „Zilele Culturii Călinesciene”. Ivasiuc era de-o elocinţă cuceritoare, acaparantă, fără a fi agasantă (ca la alţii) prin exacerbarea eului. La o masă în trei (al treilea fiind regretatul critic de artă Radu Negru), rareori reuşeam să prind rând la cuvânt – şi-atunci doar pentru un respiro al unuia dintre ei. Să fi fost (şi) acesta un semn că timpul, pentru strălucitorul prozator/ eseist, „nu mai avea răbdare”?

Dacă… Dacă n-ar fi fost strivită atunci, în noaptea de 4 martie, poate că unii dintre cititorii mei de-acum nu s-ar întreba cine a fost/ ce-a scris Daniela Caurea? Întrucât, mai mult decât probabil, poezia ei, cum şi întreaga-i întruchipare, ar fi iscat în oricine bucuria fiinţării. Încă pe băncile şcolii fiind (la Târgu Ocna), a debutat în „Cronica”, în noiembrie ’66: debutanta abia împlinise 15 ani, revista încă n-avea un an de la apariţie. Prima carte i-a apărut tot la Iaşi, la „Junimea”. Titlu alarmant/ premonitoriu: Primejdii lirice. Primejdiile s-au dovedit a fi telurice şi fatale. N-aş putea spune că am cunoscut-o pe Daniela Caurea, doar am întrevăzut-o, peste nişte ani, la o fulgurantă trecere a ei pe la redacţia „Cronicii”. Aflu acum că o stradă şi o bibliotecă din Tg. Ocna îi poartă numele. Şi, lăudând gestul celor care, pe Wikipedia şi nu numai, îi perpetuează memoria, decupez câteva versuri din Adalbert Ignotus, volumul pe care n-a mai apucat să-l vadă:  Soarele dragostei mele trece furiş/ pe după dealuri, ca un oştean/ nedeprins cu muncile câmpului/ şi plecat de dimineaţa în grâu/ să se culce.(…)

Aşadar, au fost, cum şi viersificam atunci, întru pomenire: Ion, Daniela, Toma, A.E. şi Alexandru,/ Mihai şi Veronica, Ovidiu şi Maria,/ spre sufletele voastre mereu vine-un scafandru,/ să scoată la lumină lumina şi mânia.

Dar Chinua Abebe? N-aş fi reţinut acest nume dacă, în acea tragedie, n-ar fi acţionat (cum deseori se întâmplă) una din aşa-numitele legi ale porcăriei universale: coincidenţa. Se ştie că noi, românii, suntem un popor repede predispus zeflemelii, luării în balon, ironiei crunte (dusă până la cinism), chiar în timpul sau în consecinţa unor catastrofe naturale. Bancurile cu/despre cutremur au apărut la câteva ore după săvârşirea cumplitului seism. „Coboară tu cu liftul, că eu cobor cu blocul!” Ce poţi să mai spui, când sute şi sute de oameni au fost îngropaţi sub dărâmături, fie c-au coborât cu liftul, fie cu blocul… E/ poate fi această reacţie (tipic românească?) şi un mod de-a da cu tifla fatalităţii. Însă când intervine şi coincidenţa, nu poţi fi decât consternat. Cum am fost eu, la câteva zile după cutremur, când m-a luat la rost un amic/ cititor: „Cum ai putut scrie că acesta a fost «un mic cutremur»?” Mi-a trebuit ceva timp, până să înţeleg despre ce-i vorba. La vremea aceea, susţineam, în „Cronica”, o rubrică, „Lumea în literatură”, în care comentam, cu precădere, „traducţiuni”. Recenzia mea din acea săptămână se referea la o carte (apărută în colecţia „Globus”) a neuitatului (de mine) Chinua Abebe. Ce mi-o fi venit să-mi intitulez comentariul Despre un mic cutremur, nu-mi dau sama, întrucât în carte nu se făcea vorbire despre vreun seism teluric, ci (din câte-mi amintesc) de… cutremurări de minte şi inimă… albastră. Revista apăruse în chiar ziua cutremurului (care încă nu se dezlănţuise), textul fusese scris cu o săptămână înainte, dar, în faţa unui titlu ce sfida crunta realitate, cine mai era atent la astfel de amănunte?…   

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video