De la una din frontierele Uniunii Europene apropiate de zona de conflict, de la frontiera de Nord Est a României, în Vama Sculeni, voluntarii dau o lecţie de omenie şi de determinare. Nu cifrele îi interesează. Dacă un singur refugiat trece frontiera într-o zi, şocat de distrugeri, de dramă, de pierderi, nu poate fi lăsat singur, spun ei. Îi aşteaptă Pingu şi Pinga, Petru şi Cristina, Oana, Brent şi Nena, Angela şi Aleksandru. Războiul nu s-a terminat. Oricând pot să mai apară victime.

Oricând, un refugiat ascuns de săptămâni prin beciuri, de teama invadatorilor, ar putea să-şi croiască drum prin spaimele războiului către ţara noastră. Iar ei, spun, sunt la post pentru el. “Acum, când vin mai puţini refugiaţi, te simţi inutil uneori. Dar mergem pe principiul că e război. Azi e bombardament, mâine poate să nu fie, dar poimâine poate fi din nou”, explică Petru, unul dintre voluntari. Petru are 24 de ani. Este din Republica Moldova, student la Iaşi, în anul IV. A mers în vamă încă din primele zile, împreună cu un alt prieten moldovean, să ajute ca traducători. La Sculeni, au tradus din ucraineană în română primele spaime ale războiului declanşat de Federaţia Rusă în Ucraina.

“Ideea e că în orice moment mai pot veni refugiaţi. Iar principiul pentru care am continuat să stăm acolo 24/24 este că, dacă un singur refugiat are nevoie de noi, suntem acolo pentru el. Nu am contorizat, să stăm de la 50 de refugiaţi în sus. Un singur om care vine, îl ajutăm. Şi fiecare om care vine acolo are nevoie de ceva. A oprit o persoană, de exemplu, care ne-a cerut doar o periuţi de dinţi şi ne-a mulţumit frumos că eram acolo să i-o oferim”, îl completează Oana Strugariu pe Petru. Oana e secretară la Facultatea de Electronică. În Vama Sculeni a mers din a doua zi de război, în februarie. S-au organizat rapid, din primele zile. “În total în vamă cred că suntem 150 de persoane active pe felii - cazare, transport, provizii. Există şi un grup de organizatori. Suntem 15 coordonatori”, socoteşte Oana, care e completată de Petru: “Ne străduim să fim pe fiecare tură cam 20 de oameni, dintre care 5 - 10 voluntari merg chiar în vamă, restul ne ajută de acasă”.

Primele momente de groază

Primele săptămâni au fost epuizante. Autorităţile s-au mobilizat greu, când voluntarii de la Sculeni ofereau deja suport şi confort refugiaţilor. Primele bombe căzute în Ucraina au şocat întreaga lume. Dar şocul şi mai mare l-au trăit cei în jurul cărora cădeau bombele. Iar Petru îi întâmpina la Sculeni. Vorbea cu nişte oameni care trăiseră orori pe care nu şi le imaginaseră: “Iniţial au fost foarte mulţi oameni, veneau câte trei odată, vorbeau în rusă şi trebuia să-i ascult pe toţi trei, şi atunci, din cauza suprasolicitării, refugiaţii erau prea mulţi şi noi prea puţini, atunci m-am simţit depăşit”. Voia să ajute, dar se temea să nu facă mai rău.

„Apoi mai sunt refugiaţi care au nişte traume din cauza războiului şi nu reuşeşti să te înţelegi cu ei, le vorbeşti una şi ei îţi spun altceva. Vrei să-i trimiţi la cazare, pentru că sunt disperaţi şi nu au unde să meargă, şi nu vor să meargă. De exemplu, era o doamnă care a venit, s-a oprit la noi în container şi voia să doarmă acolo”. “Studenţii voluntari, vorbitorii de limbă rusă, sunt studenţi la diferite facultăţi, fără pregătire psihologică. Iar oamenii vin în vamă cu tot felul de traume. Noi am vrea să participe şi ei la nişte grupuri de formare. În una din ultimele mele ture în vamă a venit o familie, doamna respectivă a vorbit o oră fără întrerupere. Nu ştiu cum a rezistat traducătorul, ei vin cu diverse feluri de traume”, a explicat Oana. Petru: „Da, şi mai este şi asta, că ei ne povestesc cum le-au fost distruse casele, că le-au murit apropiaţii. Şi nu ştim cum să reacţionăm, zicem «Ok, suntem aici, alături de voi», dar în interior suntem depăşiţi, ne dăm seama că nu ştim cum să reacţionăm ca să-i liniştim.

Exploziile din Transnistria l-au îngrijorat pe Petru mai mult chiar decât pe alţi voluntari. Se aşteptau ca moldovenii transnistreni să vină şi ei în număr mare spre România, şi se pregăteau să-i întâmpine. Însă familia lui Petru, care locuieşte într-un sat la 60 de kilometri de zona transnistreană, refuza să plece: “Când au fost atunci exploziile la staţiile de telecomunicaţii din Transnistria s-a agitat lumea, au veni în România câteva grupuri de oameni din Transnistria şi atunci eu am început să-mi fac mai multe griji, vorbeam cu ai mei des, dar nu-şi lasă casa”.

Urmăriţi până în Germania

“Ce am observat în vamă, după evenimentele din Transnistria, este că refugiaţii ucraineni care rămăseseră iniţial în Republica Moldova în număr destul de mare, pentru că le era confortabil cu limba, au început să vină din Moldova în România sau să tranziteze România ca să meargă mai departe, în Occident”, subliniază Oana, care a observat şi că “A crescut în ultimul timp numărul de refugiaţi din Ucraina, zona Odessa pe de o parte, şi pe de altă parte al refugiaţilor ucraineni care erau în Republica Moldova. Din datele pe care le avem, după atacul asupra Odessei trec zilnic cam 200 - 300 de persoane din Ucraina, prin punctul de frontieră Sculeni”.

Cam o treime dintre ucrainenii care trec vama la Sculeni cer asistenţa voluntarilor. Oana: “Noi estimăm că dintre ei 70-80 opresc la info-point-ul nostru. Le dăm mâncare caldă, pachete de drum, asigurăm cazare dacă au nevoie, dacă rămân în Iaşi, sau dacă sunt în tranzit şi merg spre frontiera cu Ungaria, de exemplu. Încercăm să ţinem legătura cu persoanele respective până când, din punctul final, ne spun «Am ajuns în Germania, suntem bine». Şi, chiar şi după aceea, ne mai trimit mesaje, poze cu copiii lor, cu animalele. Există o legătură în special între refugiaţi şi traducătorii care i-au ajutat”.

Ziua, studenţii voluntari merg la cursuri. Alţii, la serviciu. După aproape trei luni de război, la graniţa Uniunii Europene de la Sculeni voluntarii obosesc uneori. Sau se simt demotivaţi. “Iniţial toţi aveam entuziasm, să ajutăm, că se termină totul. Apoi a început entuziasmul să scadă. Însă faptul că mai erau refugiaţi care veneau cumva asta ne motiva, că încă mai e nevoie şi nu ar trebui să renunţăm”. Spun că se susţin unul pe altul şi, astfel, se reîncarcă cu energia de a ajuta. Iar Pingu şi Pinga îi ajută: „Avem două jucării care sunt identitatea noastră. Iniţial Pingu a fost singur, apoi a apărut şi prietena lui, Pinga. Şi, de fiecare dată când ne schimbăm tura, facem poză cu ei. Asta semnifică faptul că tura care a fost schimbată e în siguranţă şi că refugiaţii care vin o să-i întâlnească pe Pingu, Pinga, şi pe noi.

„O experienţă care mă va schimba definitiv”

Petru nu era la prima acţiune de voluntariat când Rusia a atacat Ucraina. Însă experienţa războiului, percepută direct din poveştile refugiaţilor şi filtrată de el, prin cuvinte traduse din ucraineană în română, crede că îi va schimba destinul: “Cred că experienţa din vamă îmi va influenţa viitorul. Până acum credeam că oamenii sunt individuali, fiecare îşi face drumul său, dar în urma războiului mi-am dat seama că, oricât de individual ai fi, tot trebuie să faci parte din comunitate, tot te simţi mai bine în comunitate, şi faptul că cineva ajută, sau că eşti ajutat pe neaşteptate, îţi oferă un sentiment de siguranţă. Şi nu ţine neapărat de refugiaţi, poate se termină războiul, dar valorile astea, sau principiile care s-au format în mine de la începutul conflictului, vor rămâne. O întâmplare faină e că am cunoscut în vamă o persoană, acum îi spun prietenă. Frontiera delimitează nişte zone, pe noi ne-a apropiat. Te ataşezi de oameni, şi asta e o întîmplare tare faină”.