Conflictul dintre cei doi filosofi a izbucnit după un interviu acordat de Liviu Antonesei, pe care acesta l-a publicat ulterior pe blogul personal. Interviul era centrat pe problema rolului intelectualilor în viaţa publică imediat după 1989. În cadrul său, Antonesei a făcut o serie de afirmaţii considerate de Liiceanu ca denigratoare. Astfel, Antonesei a afirmat că Liiceanu „a primit cadou fosta Editură Politică, cu tot ce avea aceasta în patrimoniu, inclusiv titluri cumpărate”.

O altă afirmaţie făcea referire la faptul că editura Humanitas a beneficiat de sprijin din partea statului. „L-am pomenit pe Liiceanu, care a fost scutit de două ori de datorii la bugetul de stat, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul niciunei edituri private. Dincolo de chestia necinstită, este falsificarea jocului pe piaţă. Dacă o editură beneficiază de avantaje şi celelalte nu, este vorba de falsificarea pieţei. Din fericire, nu au putut bate nici Polirom, nici Paralela 45, care nu au beneficiat de astfel de avantaje. Humanitas era pe locul III, iar acum cred că e pe locul IV pe piaţă”, spunea Antonesei.

În analiza cazului, magistraţii Tribunalului au apreciat că astfel de afirmaţii nu încalcă limitele stabilite de jurisprudenţa europeană în ce priveşte libertatea de opinie. În plus, Antonesei nu făcuse nicio afirmaţie falsă, voit denigratoare. Editura Humanitas a fost înfiinţată în februarie 1990, pe structura şi patrimoniul Editurii Politice, printr-un ordin de ministru care îl numea pe Liiceanu ca director al noii edituri. Aspectul referitor la datoriile la bugetul de stat a avut şi el susţinere în fapte, editura Humanitas beneficiind de eşalonarea obligaţiilor în anul 2000. „Instanţa nu este chemată sa stabilească dacă afirmaţiile pârâtului cu privire la persoana reclamanţilor corespund adevărului. Esenţială este existenţa unor indicii privitoare la faptele invocate de pârât în publicaţia pe blog contestată. Chiar dacă există o anumită doză de exagerare în modul de prezentare a informaţiilor de către pârât, se are în vedere că impactul afirmaţiilor nu este grav şi nu sunt de natură a atrage sancţiuni defăimătoare, nu creează un prejudiciu de imagine a persoanei ce se impune a fi reparat, fiind permisă o doza de exagerare în contextul în care erau în joc probleme de interes general”, au conchis judecătorii Tribunalului.

Sentinţa l-a nemulţumit pe Liiceanu, care în apel a insistat pe cuvântul „cadou” folosit de Antonesei, care ar fi insinuat că numirea ca director al Humanitas ar fi fost nemeritată. Patrimoniul primit de Humanitas nu ar fi avut o valoare semnificativă, nefiind vorba de sedii sau bunuri materiale valoroase, ci doar din portofoliul editorial, format în proporţie de 90% din „documente de partid”, „volume omagiale” şi „operele” lui Ceauşescu, fără valoare după 1990. În a doua privinţă, editura Humanitas nu ar fi beneficiat de scutiri de la plata obligaţiilor faţă de buget, ci doar de eşalonări ale acestora. „Apelanţii nu reuşesc să facă distincţia între ceea ce îndeobşte numim calomniere şi/sau denigrare şi atragerea răspunderii calomniatorului, pe de o parte, şi condiţiile juridice ale manifestării dreptului la liberă exprimare şi limitărilor acestuia, precum şi la condiţiile obligatorii prevăzute de lege pentru ca cineva să fie tras la răspundere pecuniară pentru un asemenea fapt ilicit, pe de altă parte”, a replicat Antonesei prin întâmpinarea depusă la dosar. Acesta şi-a reiterat afirmaţiile din interviu, subliniind că ele nu exced în niciun fel dreptului la libera exprimare.

Magistraţii Curţii de Apel au apreciat că Tribunalul abordase corect cazul, analizând fiecare susţinere şi probele aduse, nefiind găsite aspecte care să arate o exercitare abuzivă a dreptului la liberă exprimare şi care să fi afectat imaginea lui Liiceanu. „Curtea, suplimentar celor reţinute de Tribunal, subliniază că relevant în cauză este şi faptul că reclamantul, om de cultură remarcabil, implicat în viaţa culturală la cel mai înalt nivel este în mod evident o persoană publică, astfel că şi-a asumat expunerea publică şi nu poate solicita ziariştilor, jurnaliştilor sau altor personalităţi din acelaşi domeniu, cum este cazul pârâtului, să se abţină de a publica articole sau de a exprima opinii referitoare la activitatea sa”, au conchis judecătorii, respingând plângerea lui Liiceanu.