Orice înregistrare a Vioricăi Cortez este mărturia magnetismului vocii sale. Cronicarii au remarcat de cele mai multe ori, printre altele, culoarea sumbră în registrul mediu spre grav, de alto şi contralto. Nu resimt niciodată această nuanţă cromatică. Dar am impresia stabilă a forţei bine stăpânite, a solidităţii emisiei vocale, a dramatismului constitutiv (Viorica Cortez este mezzosoprană dramatică), a frumuseţii şi originalităţii, sau pur şi simplu a virtuozităţii conducerii vocii în acest registru periculos. Pericolul constituindu-l asperităţile, duritatea, chiar lipsa de expresivitate. Viorica Cortez a evitat mereu pericolul - natura excepţională a vocii, modul cum i-au cultivat-o profesorii de la Iaşi şi de la Bucureşti, inteligenţa, echilibrul, înţelepciunea cu care şi-a întreţinut-o mereu ţinându-se departe de orice excese, sufletul frumos, străin de invidie-gelozie-ranchiună-stres (cei patru duşmani ai vocii şi ai chipului!) - au fost pentru ea câteva calităţi rar fundamentale.

Aminteam de dramatismul puternic al cântului său în registrul mediu şi grav. Nuanţele incendiare apar numai în registrul acut, unde, tot aşa, accentele exagerate şi forţarea glasului nu apar niciodată când o asculţi. Viorica Cortez şi-a permis, graţie naturii, studiului permanent, demonstraţii de virtuozitate a vocii în toate registrele, dar numai atunci când permitea partitura, niciodată în sensul de acrobaţii pentru a smulge admiraţia uluită a publicului. Totul exclusiv în slujba muzicii, din respect pentru stilul compozitorului. Apropo de stil: ascultând-o pe Viorica Cortez ai toate motivele să nu te mai consideri adept numai al lui Mozart, al lui Donizzetti, Puccini, Verdi sau Enescu. Excelând ca interpretă a creaţiei acestor compozitori (dar sunt şi alţii, evident), Viorica Cortez s-a dovedit la fel de autentică, ceea ce i-a asigurat contracte multe în toată lumea, îi asigură în continuare admiraţia celui ce ascultă înregistrările.

Sigur, frumuseţea fizică, temperamentul au ajutat-o mult să fie actriţă de teatru liric. Dacă o urmăreşti în rolurile Carmen, Charlotte, Dalila, Adalgisa, Eboli, Amneris, Leonora di Guzman, Azucena, Clitemnestra, Marina sau Iocasta constaţi aceeaşi intrare deplină în universul fiecărui personaj. Elementul „şarjă” i-a fost mereu străin, rămânând doar naturaleţea, o combinaţie fericită a jocului scenic ce trebuie urmărit şi admirat din cele mai îndepărtate zone ale sălii de spectacol, dar încântă privirile dacă te afli la câţiva metri de scenă ori în faţa ecranului. Iau ca exemplu doar scena finală din opera Carmen: conştientă de iminenţa morţii, personajul interpretat de Viorica Cortez are mândria, nepăsarea, curajul ce nu sunt doar ale sângelui spaniol, ci ale femeii de oriunde, gata de sacrificiu pentru iubire. Sigur că şi regia este importantă, doamna Cortez a avut întotdeauna diplomaţia să convingă autorul spectacolului scenic de inutilitatea unor soluţii exagerate - dar impresia dintâi şi dintotdeauna când o urmăreşti în această montare sau în atâtea altele, este de firesc, de ocolire a pozei agăţată de multe ori în reprezentaţiile de teatru liric.  

Revin la arta interpretativă a doamnei Cortez pentru a sublinia adaptarea sa deplină la specificul lucrărilor din genul cameral şi vocal-simfonic. Dacă asculţi liedurile de Eusebie Mandicevschi şi George Enescu, partiturile pentru mezzosoprană din Recviemurile de Mozart şi Verdi (sunt doar câteva exemple dintr-o listă foarte lungă) rămâi din nou cu impresia că aşa ar fi vrut să le asculte autorii, eşti convins că aceasta este interpretarea ideală. O combinaţie fericită a cântului de teatru liric şi a celui cameral intim, introvertit.

Ritmul trepidant al spectacolelor şi concertelor pe scenele lumii a avut ca efect un mare impas pentru Viorica Cortez. Cu sinceritatea păstrată o viaţă, domnia sa mi-a povestit: Ca mulţi alţii din lumea noastră, a cântăreţilor, am avut momente dificile. Din cauza ritmului trepidant al spectacolelor m-am trezit că nu-mi mai răspunde glasul aşa cum aş fi vrut! Frământându-mă ce am făcut rău şi ce am făcut bine, într-o zi am luat avionul şi m-am oprit la Doi Peri, de unde se vede Cetăţuia, acolo unde m-am născut. Mama mă aştepta şi i-am spus: „mama, vreau să beau apa de aici, vreau să mănânc borş din buruienile de aici, din urzicile de aici, să respir acest aer, să mă bucur de florile din livadă, să mă  joc cu pisicile, cu câinii, să stau lângă mata, să-mi treacă!” După ce am luat apă vie din fântâna părinţilor mei, m-am gândit că trebuie să repun în discuţie tot ce am învăţat, pentru că totul se clătina. Atunci am găsit-o pe Aneta Pavalache, n-am să uit niciodată cum a ştiut să pună fiecare notă la locul ei. Cu o răbdare extraordinară m-a pus din nou pe picioare. De atunci tot cânt mereu şi îmi spun „Doamne, a avut un rol foarte mare în această cumpănă a vieţii mele!” (Alex Vasiliu, Dialoguri neprotocolare, Editura Cronica, pag. 16-17)

Viorica Cortez a mai avut cumpene, motive de mari suferinţe ce i-ar fi putut distruge definitiv destinul artistic. Firea de luptătoare, pasiunea pentru muzică, umorul, înţelepciunea, credinţa în Dumnezeu i-au dat puterea să continue, să rămână omul fermecător, excepţional tovarăş de taifas, de la care ai mereu ce învăţa. Dintre toate versurile atâtor arii ce i-au alcătuit repertoriul, unul rămâne deplin semnificativ pentru arta sa interpretativă: „când te ascult, mi se deschide inima!”   

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor