Dan Coman contorizează, și de data aceasta, cu la fel de mult succes, dinamica relațiilor fracțio­nate, instabilitatea eului și căutările înfrigurate ale unor împrejurări mai blânde. Fiecare personaj își ratează propria viață, fie prins în destinul altcuiva, fie abandonând tot ceea ce era.

Fragilitate și senzualitate ca mărci personale

Dragostea capătă aici cele mai diverse chipuri, suferința e lăsată la vedere, iar indiferența își face loc ca o mască de neclintit: „Am fi putut fi prieteni buni, i-am spus-o de atâtea ori, dar ea dă-i înainte cu dragostea și cu visele premonitorii și cu destinul și cu mesajele tot mai penibile“. Unele texte, cu personaje pe care le reîntâlnim, încheie, în cele din urmă, ceea ce ar putea fi miezul unui roman de sine stătător. Echilibrat, cu fragilitate și senzualitate ca mărci personale, volumul cuprinde între paginile sale drama unei generații. Traumele se împart în aceeași familie, părinții nu-și pot salva copiii, iar copiii de­veniți adulți nu se lasă salvați. Mai mult, hazardul și amara „ironie a sorții“ își spun uneori cuvântul final în multe dintre povestiri, adâncind și mai mult acest sentiment al fragilității vieții umane și, în fond, al inutilității acțiunilor de orice fel.

Există însă, acolo unde personajele semnează convenții în fața fericirii posibile, momentele de frumusețe pură care nu își continuă niciodată existența până la capăt: „Fumam și vorbeam, vorbeam și râdeam, oprindu-ne doar cât să cerem încă un espresso, discutând despre literatură și cafea, despre gramatica limbii italiene sau despre Woody Allen, niciodată despre școală, cu atât mai puțin despre noi, evitând mereu amănuntele atât de inutile ale vieților personale“. Mai mult, iubirile uneori sunt doar „cu mare admi­rație și fără nici o urmă de erotism“, închise în fața propriilor posibilități infinite, date la schimb pe moneda deznădăjduirii.

Închiderea eului în perimetrul uitării de sine

Fericirea e recuperată – atunci când se întâmplă asta – dintre um­bre, extrasă dintre anii pier­duți, regăsită prin locuri în care dorul și dragostea au depășit termenul de valabilitate. O mamă care pleacă în Italia pentru a mun­ci, pentru a trimite în țară bani pentru copiii lăsați în urmă, o mamă care fuge, de fapt, de so­țul abuziv, o femeie care vrea să regăsească sau să cucerească libertatea pentru prima dată în viață: „Am stat întinsă pe covor și am făcut umbre pe pereți: câini, vulturi, porci, mistreți, oameni, papagali“, o mamă care redevine femeie și copil. Însă răspunsurile nu sunt niciodată complete, nu sunt suficien­te pentru a vindeca răni, pentru a salva oameni din propriul abis.

Maturizarea se produce abrupt, forțat, o situație critică se naște pen­tru a lăsa personajului doar două opțiuni: fuga sau blocarea în destinul altcuiva, închiderea eului în perimetrul uitării de sine: „După anii superbi de studenție, după toate visurile care așteptau să se împlinească, singurul lucru concret care mi-a mai rămas de făcut a fost să am grijă de mama. De viața ei care se transformase pe nesimțite și devenise de un gri rece și aseptic, exact ca orașul în care trăiam“. Emoția durerii e dozată atent, empatia față de cei care pierd, fie că e vorba de memorie, de locuri sau oameni, e autentică și tulburătoare.

Familiile sunt puse în centrul celor mai multe povestiri, sunt minuțios cartografiate prin dinamica bolnăvicioasă și impasibilă, prin greșeli care par inevitabile, prin dureri mute și totuși transparente și împărtășite cu ceilalți. Pactul cu viața e șubred, momentele de criză sunt cele care câștigă în această loterie a destinelor. Mediul e însă imun, acolo poate fi regăsită frumusețea, sinele își extrage tot ceea ce poate fi iubit, tot ceea ce poate fi apreciat: un vin bun, o noapte de dragoste, un oraș senin, o femeie frumoasă.

Totul e familiar și îndepărtat în același timp

Arcurile dintre doi oameni se destind și se contractă, relațiile se blochează în propriul angrenaj, personajele sunt adesea absente în propria viață, prinse în haosul unei vieți pe care nu o înțeleg sau nu știu cum să o gestioneze. Unghiurile aceluiași fir sunt privite uneori ca printr-o cameră de filmat, rotația e completă, întregul e mai fragil ca niciodată. Dacă eul nu mai e prezent, dacă sinele absentează din propria viață, atunci durerea e mai ușor de dus, inevitabilul e mai ușor de lăsat să se producă. Dan Coman e un scriitor care își lasă personajele să ia propriile decizii, să se abandoneze hazardului, să se îndepărteze de traseul pe care l-ar intui poate cititorul. Și, în același timp, emoțiile, trăirile, na­rațiunile se desprind de pe fundalul universal valabil al societății contemporane, totul e familiar și îndepărtat în același timp, autentic și cald, dureros și real.

Iubirea e prezentă în forme diferite, dar este prezentă tocmai prin absența din cele mai importante momente, este o iubire care ar trebui să existe, întreruptă de distanțe, alungată de hotărâri apăsătoare. Absența iubirii e cea care fragilizează existențele și cea care face ca iubirea să fie mai prezentă ca niciodată în fiecare text în parte, în formele în care cuvintele nu se rostesc pentru că e mult prea târziu, pentru că cine ar trebui să le audă nu mai este acolo.

Se ascunde, mai apoi, în spatele erotismului, în spatele măș­tilor de „neîndrăgostire“, dincolo de chipurile unor părinți care nu pot depăși orgolii, nu pot accepta că sunt părtași la rău, nu pot gestiona responsabilitatea de a fi părinte. Spirala e una care îi poartă pe protagoniști înspre propriul sine, dar și înspre propriul abis, fără ca asta să devină apăsător, tocmai datorită acelui echilibru atent exersat, acelui mod precis de a face ca din fiecare povestire să putem să decupăm emoția și prezentul, să recunoaștem viața cu tot ceea ce are mai frumos și mai dureros deopotrivă.

Posibilitatea alegerii e una falsă, astfel că întrebarea „Ce preferi?“ devine, în acest sens, una retorică. Destinele sunt în inima unei capcane, precum copiii lăsați în urmă, precum femeile și băr­bații care nu știu cum să nu perpetueze erorile generației din urmă, precum rănile care nu se închid. Povestirile din volumul lui Dan Co­man sunt, fără îndoială, piesele unui puzzle mai ma­re, integrate perfect în întreaga sa operă de până în prezent, înălțate la nivelul la care ne-am obișnuit să îi citim fiecare text. Va fi poate, mai mult ca oricând, o invitație complexă către cititori de a descoperi cu adevărat substratul socie­tății actuale, care nu și-a vindecat nici pe departe rănile dintr-un trecut nu suficient de îndepărtat. Ce preferi? invită nu doar la intro­specție, ci și la o privire lucidă asupra a tot ceea ce avem în jurul nostru, asupra a tot ceea ce putem schimba.

Volumul ”Ce preferi?”, de Dan Coman a apărut în colecția „Ego. Proză“, Polirom, 2022

Articol preluat din ”Suplimentul de Cultură”