anunturi
grandchef
Bolta rece
Iasi Tv Life
TeleM

vineri, 20.05.2022

„Cel care cheamă câinii”

GALERIE
BogdanCretu
  • BogdanCretu
- +

Cartea lui Lucian Dan Teodorovici este, în mod clar, o reuşită. Este nu neapărat cartea unui om care a învins cancerul, pentru că asta este o altă discuţie. Este reuşita unui scriitor, care a găsit resurse să îşi menţină demnitatea de scriitor în condiţii dificile.

Cel care cheamă câinii este un „roman autobiografic”, cum îl defineşte de mai multe ori autorul lui, ieşit dintr-o experienţă de cumpănă. Un personaj (îi spun aşa ca să mă obiectivez) află că are cancer limfatic, ajunge, după unele eşecuri medicale ieşene, la Cluj, unde este operat şi începe şedinţele de chimioterapie. La prima sa descindere în oraşul de pe Feleac (cum să evit clişeul?), zăreşte, aruncată lângă o pubelă de gunoi, o pancartă pe care scrie: Writing is the only way of life. Prin urmare, decide să abandoneze alte proiecte literare pentru a începe un nou text, infinit mai dificil şi mai exigent, în care să noteze periodic ceea ce i se întâmplă, ceea ce vede, ce gânduri are şi să reconstituie câte o poveste din spitalul oncologic sau, oricum, în legătură cu boala. Are, spus sec, parte de o experienţă nemiloasă, de care decide să profite. Aceasta este structura cărţii, impusă mai mult pentru a ordona o nevoie. Căci acest text, care este scris între aflarea diagnosticului şi rezultatul de după operaţie şi şedinţele de chimioterapie, în urma căruia află dacă a scăpat de celulele canceroase, nu mai are o motivaţie estetică. Imprevizibilul vieţii trage după sine şi imprevizibilul textului. Scriitorul se predă cu totul omului suferind, derutat. De aceea, cartea se închide şi se deschide cu câte un pasaj din romanul la care lucra când totul părea controlabil şi normal, „ca un fel de barieră între ce aş fi vrut să scriu şi ceea ce voi scrie”. Stilistic, diferenţa este vizibilă: retorica afectată, atmosfera apăsătoare, sumbră din discursul ficţional lasă locul unor notaţii colocviale, relaxate chiar, care nu mai încearcă să caute sau să stârnească senzaţionalul.

Prin urmare, în cele 15 capitole, avem de a face cu un text care trebuie să umple un gol. Un text care, din această pricină, capătă o consistenţă cât se poate de concretă. E un text greu la propriu, nu doar la figurat. Un text care umple un interval nebulos, care dă ritm aşteptării unui adevăr pe viaţă şi de moarte. Uneori se insinuează senzaţia că există o materie anodină în exces, că unele detalii sunt abuzive, oricum prea multe, că autorul/ naratorul/ personajul consemnează cu prea multă meticulozitate banalitatea abundentă şi redundantă din jurul său (banalitatea nu e mereu redundantă...). Tot dând pagină după pagină, realizezi că nu e un defect, ci un efect al textului. Colecţionarea acestor „nimicuri”, cum le numeşte autorul, e un gest de apărare. „Morala” acestei cărţi este că viaţa celui care a aflat că are cancer e banală şi că această banalitate este esenţială, e o sursă a speranţei. Bolnavul refuză să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima, tocmai pentru că refuză ideea că ultima zi e aproape. Câtă vreme îşi menţine tabieturile, câtă vreme poate rămâne nestingherit în viaţa sa obişnuită, banalitatea este ocrotitoare. Autorul are inteligenţa de a nu formula „teze şi antiteze”, de a nu da sfaturi, de a nu încropi discursuri motivaţionale. Nu e o victimă, nu se declară nedreptăţit. Nici nu se bate cu pumnul în piept, susţinând că boala e o şansă. Nu se ceartă nici cu societatea, nici cu soarta, nici cu Dumnezeu. Nici cu sine însuşi nu se ceartă.

Şi mai e ceva! Acest text este scris, uneori fără nici un plan deliberat, ca o formă a aşteptării. El trebuie să dea o formă încordării, tensiunii. Scriind, transformând deruta sufletească în text, aceasta capătă nu doar un contur acceptabil, suportabil, ci mai ales sens. A scrie înseamnă a nu renunţa. Mai mult decât atât, a nu scrie la modul testamentar, a nu face bilanţul, a refuza decontul înseamnă a rămâne agăţat de viaţă! Mai înseamnă şi a lăsa în urmă, preventiv, o dâră concretă! Scriitorul nu atacă însă ultimativ, cu înţelepciunea pe care ţi-o poate da probabilitatea crescută a morţii, teme mari. Nu este un extrovertit, dimpotrivă, are o delicateţe a confesiunii, lasă în umbră tot ceea ce poate fi evitat în privinţa suferinţei propriu-zise. Prin urmare, cartea lui Lucian Dan Teodorovici este mai multe despre ceea ce nu spune explicit. Despre ce se ascunde nu printre rânduri, pentru că nu e vorba de o strategie a insinuării, ci dincolo de poveştile de viaţă dramatice şi obişnuite, consemnate cu atenţie şi respect pentru adevărul lor viu. Autorul nu se abandonează confesiunii propriu-zise, nu ţine să privească în sine demonstrativ. Fiind un scriitor versat, încearcă să se ţină departe de trucurile meseriei. Principala temă a cărţii aceasta este: scrisul şi posibilităţile sale; scrisul şi neputinţele sale. Scrisul ca însoţitor. Textul şi viaţa! Cartea e o însă permanentă fugă de literatură. Textul capătă un resort intim, visceral. Nu mai este un artefact cultural. Scrisul înseamnă linişte; nu o spun eu, ci autorul. Uşor-uşor, viaţa se mută în text. Capătă, astfel, structură.

Cartea lui Lucian Dan Teodorovici este, în mod clar, o reuşită. Este nu neapărat cartea unui om care a învins cancerul, pentru că asta este o altă discuţie. Este reuşita unui scriitor, care a găsit resurse să îşi menţină demnitatea de scriitor în condiţii dificile. Nu am să închei previzibil, perorând despre literatura care salvează. Nu salvează, cel puţin nu de cancer. Şi, în genere, nu salvează, ea singură, de nimic; depinde cum şi-o asumă fiecare şi unde este în stare să ajungă cu ea. În schimb, însoţeşte. Este acolo! Ceea ce e mult mai important decât poate părea. 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Nimic de salvat

Pavel LUCESCU

Nimic de salvat

Încăput pe mâna lui Barna, Ghinea, Drulă, Năsui şi prietenii, USR a devenit un soi de anexă libertariană a PNL, unde ar fi logic să şi sfârşească, alături de gaşca Câţu-Gorghiu.

opinii

Simple notaţii

Alexandru CĂLINESCU

Simple notaţii

Sorin Oprescu mi-a fost dintotdeauna profund antipatic, şi asta înainte să aflu despre matrapazlâcurile lui. Îmi părea un şmecher de „capitală”, un ins cu apucături golăneşti, vulgar şi agresiv. Îl situam cam pe aceeaşi treaptă cu Becali, deşi la acesta din urmă mai puteam detecta nişte urme de umanitate. Am aflat, în urma condamnării lui Oprescu, ceea ce, probabil, ştia destulă lume: doctorul lucra în stil mare, cerea şpăgi colosale, avea - precum mafioţii - oameni de încredere care îl protejau şi îşi asumau treburile riscante. 

Tencuiala antiseismică

Neculai SEGHEDIN

Tencuiala antiseismică

Desigur, o legendă urbană, unul din miturile care însoţesc toate amintirile, povestirile, convingerile legate de cutremur, care au dus la dezvoltarea unei adevărate culturi a seismului în România.

Love story la “om la lună”

George PLEȘU

Love story la “om la lună”

Se face curând un an de zile de când nu am mai scos din player-ul maşinii cd-ul cu albumul În caz de om la lună, strigaţi „om la lună, stânga/ dreapta” după caz.

pulspulspuls

Unde a dispărut de-o vreme şi de ce madam Şoşo, cea mai cu greutate sinatoare de Iaşi

PULS

Unde a dispărut de-o vreme şi de ce madam Şoşo, cea mai cu greutate sinatoare de Iaşi

Multă lumea ne-a tot întrebat în ultima vreme unde o fi dispărut din peisaj sinatoarea de Iaşi cu cea mai mare greutate (la quintale ne referim, nu la influenţă, evident), dar şi cu gura cea mai mare. Ei bine, stimaţi telespectatori, am apelat pentru un răspuns la această spinoasă problemă a politichiei locale, naţionale şi, de ce nu, chiar evropeneşti am putea spune, la aceeaşi sursă a noastră care ne-a spus câte una sau alta la momentul candidaturii ei la Iaşi pe listele auriste, când mai nimeni nu ştia de un’ s-o ia pe madam: adicătelea amicul Archibald Tănase, stimaţi telespectatori, că sigur vă era olecuţă dor de el, nu-i aşa?

Caricatura zilei

Cireșe, nu ruble

Editia PDF

Bancul zilei

Doi rechini : - Ce faci, ma? - Am fost bolnav... - Pai, ce-ai avut?  - Am mâncat un general rus si o saptamân (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Fotografia zilei

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.