Aş fi vrut să nu am atunci dreptate, să fiu un soi de profet mincinos. Suntem, însă, în plin proces de decădere spirituală, unul ce nu va cunoaşte un sfârşit decent, căci nu există o limită dincolo de care să nu se poată coborî. Orientarea spre bestialitate (v. Berdiaev) nu este generată doar de coborârea în subteranele umanităţii. Ea este, paradoxal, combinată cu un soi de „supraînălţare” a ei. Cu cât se aburcă mai sus omul, rupând legătura cu Dumnezeu, cu atât mai mare este şi căderea. Umanismul secular exacerbează rolul omului şi autonomia sa, doar pentru a-l afunda în tenebrele subumanului.

O aplicare seacă, formală, fără discernământ a unor principii religioase contribuie şi mai mult la această cădere. „Poporul ales” al Vechiului Testament, interpretând „în literă”, nu „în duh”, porunca de a se ţine departe de popoarele idolatre, ajunsese până acolo încât să-i socotească pe necredincioşi drept un soi de „câini”. De aceea, evreii de acum două mii de ani, ba chiar şi apostolii Mântuitorului, se mirau când Hristos vorbea cu romanii, samarinenii sau canaanenii, tratându-i cu respect.

Este, însă, şi un episod care pare a ne scandaliza. Sunt acele cuvinte aparent crude şi jignitoare: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor” (Matei 15, 26), pe care El le adresează femeii Canaanence, ca răspuns la rugăciunea de a-i izbăvi fiica demonizată. Aparent, femeia este coborâtă la nivelul unui animal, „dezumanizată”. Dar replica ei aşază lucrurile într-o altă lumină: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15, 27).

În fapt, Iisus nu făcea decât să rostească ceea ce mulţi de pe lângă el gândeau, arătându-le cât de inumană era acea mentalitate, acel dispreţ faţă de oameni de alte etnii sau credinţe. Hristos nu jigneşte, ci numeşte o realitate a epocii. Nu dă sentinţe, ci doar citeşte cele scrise în inimi împietrite sau chiar pline de ură.

Apostolii sunt zguduiţi, realizează cruzimea unui astfel de tratament. Iar pe femeia Canaaneancă, Mântuitorul o ajută să depăşească bariere lăuntrice, autolimitări de care ea nu era pe deplin conştientă. „O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti” (Matei 15, 28). Un cuvânt admirativ unic în Evanghelii! Smerindu-se în această umilinţă maximă, femeia câştigă o demnitate şi o putere la care nici nu visa.

Avem, aşadar, de ales între un umanism dezumanizant şi o smerenie (umilinţă) îndumnezeitoare. A treia cale – deşi propovăduită în chip deşănţat – în fapt, nu există. E doar o minciună livrată, cum altfel?, de „tatăl minciunii”. Uman, în sensul desăvârşit al cuvântului, nu poate fi decât Dumnezeu, Cel Care S-a făcut Om pentru ca noi să devenim dumnezei. Scoţând din ecuaţie dumnezeirea, umanitatea devine sclava unui calcul meschin – o aritmetică a profitului şi a plăcerilor imediate –, a unei filosofii de viaţă bazate pe o raţiune limitată şi limitativă.