A.E. Baconsky – Poetul adevărat din falsul jurnal de călătorie (I)

Doar acolo ar fi putut rămâne pe raft, nu în Iașul cu librării și anticariat ce, în alte vremuri, potoleau interesul cunoscătorilor. Le-am cumpărat degrabă, deschizând cât de repede am putut prima din cele 430 de pagini ale volumului I. Am citit continuu doar însemnările de început despre Viena, „pe sărite” pasaje din alte capitole. A fost limpede că impresiile lui Baconsky așează în subtilă relație imaginile adevărate din marile orașe europene cu imaginile interioare formate din lecturi, din priviri îndelungi ale operelor de artă ce își trăiesc viața în muzee. Frazele lungi, încărcate cu idei baroc ornamentate de metafore, au primit statutul prăjiturii delicioase din care trebuie să guști câte puțin, spre a-i simți savoarea.

Mi-am amintit Jurnalul fals când am văzut prima dată clădirile maiestuoase ale Vienei. Fiind doar paragraful secund din seria impresiilor despre orașul pe care îl credem „de-al nostru”, am reținut descrierea de cum am citit-o:

Toate lucrurile au aici contururi blânde, întotdeauna ușor estompate sau mai curând mobile, și nici chiar cutezătoarea săgeată a sfântului Nicolae, pietrificată printre păsările și norii cerului, nu poate atenua atmosfera de voluptate și grație a acestui oraș unde până și cele mai austere clădiri sunt frecventate de o lumină aurie, și rafalele vântului hibernal capătă stranii tonalități muzicale. (vol. I, p. 9)

Bineînțeles, pentru mine, cuvintele tipărite s-au potrivit mai ușor Parisului, altă metropolă „știută” de români de acasă, din cărți, din filme, din șansonete, înainte „descălecării” aevea. Dar culoarea orașelor este prea personală ca să o respecți ca adevăr general. Importante sunt încrengătura ideilor stimulate de o înfățișare citadină sau alta, parfumul scrierilor nutrind răgazul tăcut al cunoașterii detaliate.

Dacă tot am pomenit aromele textelor din Jurnal, asemeni delicioaselor prăjituri ce te atrag din vitrinele cofetăriilor pariziene sau vieneze, trebuie menționate „lista de meniuri” livrești, referințele literare, culturale întâlnite la fiecare gând, la fiecare reflecție inspirată de o clădire, de o culoare, de o atmosferă locală, de un consens istoric respectat până azi. Stabilind adevărul imuabil Orice călătorie te face receptiv la ceea ce J. Huizinga numea „Homo ludens”, pseudonim nemărturisit fie și al celor mai gravi, mai posomorâți dintre noi (p. 11), A. E. Baconsky adaugă generos discursului descrierea interioarelor, informații despre trecutul îndepărtat sau recent al poporului, al orașului vizitat, imagini detaliate și de ansamblu ale clădirilor întipărite instantaneu în memoria lectorului. Exemplificator rămâne pasajul mai lung, ce îmi provoacă disconfortul fragmentării:

[…] o altă piață, Am Hof, loc de turnire în primul ev mediu, când pe zidurile de atunci a trecut umbra vestitului Frederic Barbarossa; un admirabil palat baroc, fost arsenal, cu armonii grațioase de ornamente și linii, o biserică și o coloană a Fecioarei acuză amprenta secolelor XVII-XVIII – atât de pregnante pretutindenea în oraș. […] Am trecut de multe ori pe această stradă [Herrengasse] a aristocraților de altădată, am dialogat cu unii dintre urmașii lor și ochii mi s-au umplu de ceață, o ceață prin care sunau clopotele dispărute ale lui Hofmannstahl, căutându-se unul pe altul, și alte clopote mute încercau zadarnic să le răspundă de undeva dintr-o țară de amintiri și de nostalgie confuză. / Secolul acesta galant n-a fost chiar atât de frivol și de epidermic pe cât le păruse urmașilor pozitiviști și burghezi, circumscriși la o realitate pe care o doreau superlativ-concretă și o priveau cu ochi de posesori virtuali. Fie și numai faptul de a-i fi meritat pe un Haydn, un Mozart, atât de vii aici la Viena, și încă ar fi suficient pentru a saluta cu o largă reverență aceste pietre cu blazoane aliniate ca într-o pantomimă de simboluri ezoterice. Un gânditor arab spune că Divinitatea e doar un semn pentru cei capabili să înțeleagă limbajul aluziilor. Orice oraș e un astfel de semn, orice stradă, orice palat nu fac decât să te invite în incinte inepuizabile unde tronează nestingherită fantezia, și visul conferă tuturor lucrurilor adevărata lor realitate: vai celor ce nu sunt capabili s-o vadă atunci când urmează cursul străzilor prin cetăți străine, prin care pașii lor nu mai deșteaptă pe nimenea, prin care privirii lor nu-i mai răspunde nici o fereastră deschisă dintr-odată în suprafața inertă a poligoanelor de piatră. Plăcerea călătoriilor o descoperi de altfel cu mult înainte de a pune piciorul pe scara unui vagon; primele gânduri sunt întotdeauna cele din jurul propriului tău craniu, cum spunea maghiarul Karinthy, sau din jurul odăii tale, după celebra expresie a lui Xavier de Maîstre. Dacă n-ai fost în stare să le intreprinzi niciodată, voiajele cele mai seducătoare vor degenera la nivelul unor simple acte de transport. (pp. 16-18).

Ajungând prima dată la Viena, asemeni lui Baconsky, într-un noiembrie răcoros, am remarcat democrația prestigiilor fiindcă edilii, omagiindu-i pe Mozart, Brahms sau Rilke, cum scrie Baconski

[…] nu le-au drămuit amintirea, n-au cântărit greutatea bronzului la statui și nici măcar nu s-au gândit să le imprime un sens ierarhic. Împăratul și generalul se învecinează cu muzicantul, cu filozoful sau poetul, sfântul cu arhitectul. (p. 24).

Aici sunt în unic dezacord cu autorul „Falsului jurnal”: totuși, străzile au primit numele unor muzicieni geniali, reținuți de istorie, care au dat strălucire Vienei, nu al unor muzicanți!

Orașele proiectate în imaginația cititorului de A. E. Baconsky prin descrieri, prin comentarii istoric-estetice, își păstrează nealterate formele, culorile, înțelesurile, atractivitatea. Însă, paradoxal, caracterul subiectiv al scrierilor generos împodobite cu metafore, într-un stil eseistic substanțial, rafinat, scapă eroziunii implacabile a timpului. Admirate numai prin mijlocirea albumelor cu reproduceri, cu atât mai mult studiate tihnit, în fața ramelor de tablou sau în preajma clădirilor istorice, capodoperele orașelor-vedetă și-au găsit rar comentatorul-ghid român cultivat, empatic, capabil să-și ordoneze impresiile clar, inspirat, în formule prețioase dar aproape imuabile. Este performanța autorului, pentru că și-a notat impresiile cu exact șase decenii în urmă (1965), le-a publicat în 1968 (vol. I), în 1977 (vol. I și II). Lectura de azi nu descoperă semnele trecerii timpului, ci rezonanța observației cu adevărul istoric, valoarea estetică a obiectului descrierii, justețea comentariului. Greu am ales, din câte se înșiruie pe pagini de carte, pasajul următor:

Plutesc pe apele line ale canalului și mă întreb care va fi secretul acestei convertiri, de ce mă fascinează ceea ce ar trebui, teoretic vorbind, să-mi displacă profund? Arhitectura aceasta prin excelență atectonică e picturală și nu pitorescă; ea își oferă fațadele ca pe niște imense tablouri pictate de artiști geniali, încât ai impresia că nu vezi realitatea unui oraș ci imaginea acestei realități înfățișată într-o suită interminabilă de picturi și poate că tocmai aici stă farmecul insolit al Veneției, în aceste raporturi ascunse dintre valorile eteroclite ce o alcătuiesc, raporturi de ordin pictural, capabile să transfere aceste valori din planul realității în planul artei. Aici spațiul și volumele sunt inexistente. Totul e un joc de suprafețe și perspective, totul e lumină și culoare vibrând în imperceptibilul abur al lagunei, care învăluie peisajul pronunțându-i și mai mult accentul de voluptate, senzualitate și fantezie. (pp. 286-287).

Baconski a mai cercetat prin filtrul culturii, sensibilității, subiectivității și talentului poetic alte orașe ale Italiei, pe care a numit-o cu dreptate „o Eladă a Europei moderne” (p. 150). Dar nu a ocolit celălalt oraș visat, trăit mereu de români ca fiind „al lor”: Paris. Solitar în viață, în scrisul poetic pe care nu și l-a reprimat consemnând gândurile-impresiile înlănțuite rătăcind în orașele Europei vestice, A.E. Baconsky a descris în notă trist-amară locul Parisului în imaginația melancolic-febrilă a multor români. Abia acum scrisul său datează – prea puțini erau până la mijlocul deceniului 1961-’70, când, plecat din Est, a ajuns prima dată în semnificativa (și pentru el) Gare de l’Est, prea puțini au rămas mulți ani, până la sfârșitul lui 1989, românii privilegiați să pășească în Orașului Luminat.

Parisul cu agitație nocturnă de carnaval nu e decât o himeră a provincialilor care nu l-au văzut. O, refulații geografiei obscure, oameni de care nu trebuie să râzi niciodată, fără să fii trist; viața lor lipsită de bucurii și de orizonturi imaginează paradise feerice complementare universului cenușiu ce le mistuie existența; undeva trebuie să fie totuși un Eldorado compus prin developarea tuturor viselor moarte înainte de vreme, trebuie să fie acele cifre fabuloase și inaccesibile pe care le exhibă perfid loteriile istoriei promițând câștiguri iluzorii. În propria lui fantezie, omul cel mai umil își poate adresa oricând o „Invitațion au voyage” care să-i compenseze platonic mizeria și turpitudinea vieții, își poate construi un Paris al său, unic și ireductibil, oraș de nicăieri, tărâm de refugii ideale. (p. 91)

Îndrumat de ghidul real, Paul Celan, și el poet, traducător, eseist, născut în Cernăuțiul anului 1920, dispărut o jumătate de secol mai târziu în apele Senei, apoi de poeții locului citiți acasă, mai mult sau mai puțin cunoscuți la noi – Claude Lorrain, Rémy Belleau, bineînțeles de Marcel Proust (pe care îl consideră în mod dualist „un mare romancier al Parisului modern”, „singurul mare poet al Parisului e în cele din urmă tot Proust, continuator al lui Baudelaire și al lui Balzac”), Baconsky a găsit explicația complexă:

Pentru a fi cântărețul acestui oraș ar trebui să duci azi o viață dublă, împărțită între lumea lui Proust și pegra eteroclită care-l bântuie ziua și noaptea. Și poate că ar trebui să nu te fi născut la Paris – ceea ce e paradoxal dar adevărat. De ce? Nu-mi pot da seama. Poate că tocmai din cauza frumuseții lui care seamănă cu morfina, convertind beatitudinea în necesitate axiomatică, egală cu nevoia de aer, de lumină, de apă. Ca să te emancipezi de mrejele lui, să nu te lași prins în pânza de păianjen pe care o întrevezi întotdeauna deasupra Senei, trebuie să ai gheare puternice. Ca să-l cânți trebuie să-l iubești bărbătește și să nu cazi leșinat de admirație literară pe străzi sau să accepți lanțurile celui mai subtil sibaritism din câte au existat vreodată. Parisul mandarinilor suficienți e o cetate moartă și repugnantă. Există însă și un alt Paris, cel ce refuză bătrânețea și sfidează umbrele. Îmi e mai greu să-l descopăr, dar îl simt mereu în preajmă. Și asta îmi ajunge. (pp. 96-97).

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video