A.E. Baconsky – Poetul adevărat din falsul jurnal de călătorie (II)

A „developat” imaginile cu aceeași substanță a metaforei, ademenindu-te să crezi în slovele sale ca într-o realitate. Până ajungi să privești aevea Salzburgul lui Mozart, îl percepi numai așa cum l-a resimțit Poetul născut în Cofa Hotinului, rămas timp lung sub steaua Clujului. Decât frazele aseptice dintr-un un pliant turistic, oricând preferabile sunt descrierile sale:

Mănăstirea benedictină renumită a fi primul claustru pentru călugărițe, din întreaga lume, fântâni, statui, palate și piețe. Trec printre toate aceste monumente ca și când aș parcurge o istorie somptuoasă, epoci de bogăție și glorie concentrate în spațiul unui oraș, convertite într-o lume de forme prin care timpul rătăcește ca într-un labirint sublim. (vol. II, p. 79).

Dar Baconsky, cel atins și de pesimismul bacovian, nu-l păstrează pe cititor în peisajul idilic, real sau împodobit de cuvintele-i ispirate. Luând ca dovadă una dintre multele scrisori ale lui Mozart trimise tatălui ce i-a îndrumat de aproape și i-a vegheat de departe pașii în lume, poetul de pe „Corabia lui Sebastian” adaugă vederilor panoramice, ornamentelor detaliat descrise, imaginea realistă a unui Salzburg bântuit de încrâncenări omenești.

Omul poate sfinți locul după cum poate să-l și profaneze: tirania, brutalitatea opacă, mediocritatea otrăvită sau infatuarea parvenitului, iată cel puțin câteva temeinice motive ce te pot face să ai oroare până și de orașul natal, chiar atunci când poartă coroana tuturor splendorilor. Căci, văzute dinafară și dinlăuntrul lor, orașele oferă prea rareori aceeași imagine. Iar imaginea pe care o vezi dinlăuntrul orașului e schimbătoare și nesigură; ca să ajungi a o cunoaște ești nevoit să plătești cu moneda ireversibilă a propriei tale vieți, și nu o dată sângerezi blestemând pietre și râuri, turnuri și ulițe răsucite în amintire, hotare mereu mai îndepărtate ale înfrângerii și dezolării. (p. 77).

Sigur, covârșit de arabescurile nonșalante, zâmbitoare, din Allegro-uri, din Menuete, din Rondo Allegretto-uri destinate claviaturii solitare sau orchestrei, de pletora frazelor melodice cu trecător parfum poetic al improvizațiilor numite cadențe, lăsate finalurilor din primele și ultimele părți ale sonatelor, ale concertelor pentru instrument solist și ansamblu, ascultătorul va coborî, una câte una, treptele spre climatul tristeții-dramei-tragediei ce nu l-au ocolit pe Mozart. Doar cunoscătorul umbrelor și întunecimilor vieții sale, care i-au întinat strălucirea melodică din ultimele simfonii, din Recviem poate afla rezonanța reflecțiilor lui Baconsky inspirate în urma peregrinării salzburgheze. Totul este condensat în pasajul următor:

Altminteri, orașul se implică în muzica lui Mozart. Pecetea acestor armonii exuberante și melancolice, a fastului învecinat cu singurătatea, ritmurile care organizează o fantezie inepuizabilă, eleganța și elevația, toate sunt profund mozartiene. Ca și această casă din evul mediu, restaurată succesiv și având azi o fațadă barocă. Unde într-o seară de ianuarie 1756 a văzut lumina zilei, într-un apartament de la etajul al III-lea, cel ce avea să se înalțe alături de Bach! (pp. 77-78).

Dacă Roma, Veneția, Milano au nutrit informațiile istorice-comentariile-reveriile-concluziile peregrinului într-o amplă construcție eseistică renascentist ornamentată, Florența nu a putut avea decât statutul excelenței. Pentru cel ce a privit, pentru cel ce a scris. Mai mult decât simplă descriere, înfățișările naturale și ale arhitecților din veacuri trecute probează imaginația lectorului, receptivitatea sa la deliciile textului. Putem găsi pe internet, în pagini de album imagini spectaculoase, dar numai din jurnalul lui A. E. Baconsky aflăm că munții sunt pentru totdeauna exilați din relief în mitologie (p. 168), că verticalitatea absoarbe dimensiunile, mistificându-le în văzduh, despre risipa aurului din ce în ce mai patinat pe care-l lasă și soarele prin fântânile FLorenței (p. 175).

Baconsky își mărturisește consonanța spirituală cu lumile și culorile zămislite de Michelangelo, Leonardo da Vinci, Rafael, Correggio, Piero della Francesca, Boticelli, simțindu-se adeptul poetului american Ezra Pound:

[…] Renașterea reprezintă un cult al culturii, poate tocmai acest cult dominant e ceea ce mă face mai puțin receptiv la creația secolului care a trecut și mai trece uneori drept sinonim al Renașterii. (p. 178)

Din labirintul veacurilor când s-au adunat „capodoperele în serie” ale picturii, sculpturii, arhitecturii, literaturii italiene, Baconsky iese cu inteligență, iscusință și dreaptă argumentare în lumea sa de ieri (1977, când a publicat acest al doilea volum din jurnal) – lume ce se dovedește a fi și a noastră. Pornind de la spectaculosul Machiavelli, călătorul român își derulează firul reflecției:

[…] mă urmăresc cei doi poli prea evidenți ai universului european, pentru ca alăturarea lor să nu fi făcut o veche și neobosită carieră: Savanarola și Machiavelli, care vor fi traversat de multe ori această piață a Senioriei, unde primul și-a găsit dezlegarea iar celălalt a triumfat în numele politicii viitoare, al lumii moderne și al machiavelismului ei, fie și neconvențional. Iată-l cu surâsul lui concret, pozitiv, pe acest profet al statului european, al burgheziei, al tuturor celor ce dispreșuiesc efuziunea, fervoarea, fantezia și dragostea – iată-l ivindu-se în penumbră, desenat parcă de geometria glacială a lui Picasso (nu de aceea muzicală și vibrantă a vechii Florențe), măsurând cu exactitate totul și refuzând structural rătăcirile, viziunile, visurile, angoasele și exaltările, frisoanele și trăirile pătimașe ce bântuiseră geniul italic de la Dante la Boticelli și de la Giotto la Petrarca sau Michelangelo. Dacă ar trăi azi, ar fi unul dintre acei oameni pe care nu-i agreez deși le recunosc anvergura, puterea și consecvența într-o direcție unde realitatea supremă e circumstanța, singura ce dictează legi tiranice și labile […] Descendenții lui Machiavelli proliferează pretutindenea în Europa modernă. (p. 181).

Gândul despre urmașii lui Machiavelli nu este solitar. Toate străzile, galeriile, paginile de istorie, filozofie, literatură trecute prin fața ochilor și sensibilității lui A. E. Baconsky ajung, mai devreme sau mai târziu, pe întinsul celor două volume de jurnal, din lumea de ieri, în lumea de azi, atinse și de aripa ușoară a îndoielii. Pornind de la incertitudinile despre viața arhitectului Arnolfo, frate de legendă al meșterului Manole, despre care florentinii cred (cu candoare cronologică emoționantă, precizează Baconsky la p. 175) că a ridicat „cele mai frumoase biserici și palate”, autorul jurnalului comentat aici privilegiază iluzia adevărului din poveste, cum îmi place să o numesc:

Ceea ce se știe despre Arnolfo e atât de vag, încât prefer soluția impenitentă a legendei și sunt gata să cred că el e un duh migrator care sălășluiește în ziduri, rămas pe totdeauna în pietrele lor ca să insufle neliniștea și vibrația sufletelor ce se vor fi mistuit sub clarul și tulburătorul cer al Florenței de odinioară. După atâtea secole, biografiile dispar, faptul trăit își istovește substanța, devine literatură bastardă, iar numele marilor fenomene ale spiritului se convertesc în simboluri, în ideograme, în steme, pe care nu o dată uimirea fermecată a ignorantului le descifrează mai ușor decât înverșunarea învățatului. (p. 176)

Tentația căreia trebuie să-i rezist este de a lăsa loc în continuare admirației în urma (re)lecturii capitolelor despre celelalte spații culturale europene (singura excepție fiind Laponia) – episoade alcătuind cele două volume din Remember. Fals jurnal de călătorie. Renunțarea la prelungirea banchetului spiritual „organizat” de A. E. Baconsky are drept consolare adăugarea unor impresii generale.

Primele, nu pot fi decât admirative. Răbdarea, interesul parcurgerii textelor se justifică prin lecțiile (e adevărat, câteodată ușor pedante) de istorie, de istoria artei, de gândire, de scriere a însemnărilor diaristice în urma călătoriilor. Toate informațiile, opiniile, descrierile stimulează de la o pagină la alta dorința de a ști, de a explica fapte, fenomene istorice, de a păși, cât se poate, pe urmele călătorului de ieri, spre confirmarea sau nuanțarea unor imagini expuse cu decenii în urmă. Sau descoperirea altora noi. Cred că noutatea nu poate fi decât în relație cu ceea ce se știe deja.

Încă un aspect demn de toată admirația este stilul de scriitură. Ar putea fi numit calofil, pentru cunoscători, pentru o elită – referințele istorice, culturale, exactitatea, adevărul, adecvarea, ingeniozitatea și inspirația metaforelor nutrind deliciul lectorului.

Aici apare întrebarea imposibil de ignorat: este aceasta o carte veche, inactuală, depășită? Da, este. Dispariția multor librării, scăderea mai mult decât alarmantă a nivelului învățământului, programele școlare mult timp inadecvate, rolul de cenușăreasă încredințat culturii în „spectacolul” românesc actual – sunt câteva motive puternice de pesimism. Cine să mai aprecieze, să savureze stilul de a scrie generos și argumentat împodobit cu metafore? Ce importanță mai au astăzi elevația și eleganța – două calități fundamentale în scrisul lui A. E. Baconsky? Ce rezonanță pot stimula pentru tinerii aflați în formare exprimările cum sunt „claustru”, „istorie somptuoasă”, „labirint sublim”, „coroana tuturor splendorilor”, „armonii exuberante și melancolice”, „fastul învecinat cu singurătatea”? În situația stricării permanente, în ritm accelerat a limbii române, agresată de jurnaliști grăbiți, nepăsători, vanitoși inventatori de cuvinte și expresii „ochioase”, a pauperizării limbajului, a preluării mecanice de cuvinte englezești, a țâfnoșirii exprimării verbale și scrise – ce relevanță, ce putere formativă mai pot avea screrile lui A. E. Baconsky? Cine ar trebui să demonstreze că elevația și eleganța scrisului nu trebuie să dispară?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicitate și alte recomandări video