Deşi a devenit profesor universitar şi un apreciat medic la universitatea şi spitalul din Saint Etienne, Franţa, acesta nu a renunţat la legăturile cu capitala Moldovei. „Nu mi-am spălat creierul, memoria, dragostea de Iaşi, de ţară, nu sunt de genul acesta”, povesteşte prof.dr. Bogdan Găluşcă. A venit special la Iaşi să le vorbească studenţilor francofoni, la primul „Congres Internaţional Francofon de Medicină şi Stomatologie din România”, găzduit de UMF Iaşi. L-am întâlnit după o conferinţă de circa 90 de minute, când a mai rămas încă jumătate de oră ca să răspundă întrebărilor profesionale şi personale ale studenţilor.

Dincolo de dragostea pe care o păstrează oraşului, prof.dr. Bogdan Găluşcă vede şi o mare rană asupra oraşului: dezvoltarea ca o plagă a jocurilor de noroc peste tot. Acest gen de adicţie, spune el, este cea mai periculoasă pentru om, îi exploatează simţuri pe care nu le poate controla. În Franţa, astfel de cazinouri sau localuri sunt trimise din ce în ce mai mult spre periferiile oraşelor. În România, crede medicul, suntem încă la stadiul în care „distrugem vieţi, familii şi distrugem o societate cu aşa ceva”.

Ziarul de Iaşi - Cum aţi ajuns să întrupaţi visul multor rezidenţi din România: profesor universitar şi medic în Franţa?

Eram tânăr cadru didactic, foarte tânăr de fapt, începusem doctoratul la endocrinologie şi a apărut o oportunitate de stagiu de şase luni în Franţa şi am plecat cu ideea să fac stagiul acesta. Am avut oportunitatea şi deschiderea spre anumite domenii de cercetare, îmi începusem deja teza de doctorat în România şi am prelungit, cumva, partea de cercetare acolo. Aceasta din urmă, partea de cercetare, m-a ajutat pe parcurs să mă reîntorc în Franţa, fiindcă eu am revenit în Iaşi ca asistent după ce mi-am terminat specialitatea. Dar după un an de stat în România a reapărut oportunitatea să realizez cercetări în Franţa şi ideea era să mă întorc acolo pentru o lună. Ei bine, nu m-am întors doar pentru o lună, iar apoi lucrurile s-au clădit, încetul cu încetul, partea de învăţământ, de cercetare, a luat dimensiuni din ce în ce mai mari: mi-am dat conducerea de doctorat, am devenit întâi profesor asociat pe o listă onorifică pentru cercetători străini, apoi conferenţiar şi apoi profesor. După aceea am creat şi conduc o echipă de cercetare şi profesez şi ca medic.

Ziarul de Iaşi - Ce v-a surprins cel mai mult după ce v-aţi stabilit acolo şi aţi început să profesaţi, fiindcă bănuiesc că rezidenţiatul l-aţi făcut în România?

Rezidenţiatul l-am făcut jumătate în România, jumătate în Franţa. Ca tânăr, m-a surprins deschiderea spre o capacitate de diagnostic, de analize biologice, de examene paraclinice care pe vremea aceea încă nu o aveam în România. Acum s-au dezvoltat lucrurile şi aici, dar posibilitatea de a aborda endocrinologia, care era specialitatea mea, cu o multitudine de teste şi de examene complementare a fost marea fascinaţie de început.

„Nu prevăzusem să mă întorc şi să devin profesor de medicină în Franţa”

Ziarul de Iaşi - De acolo bănuiesc că pasul de a vă stabili a venit natural.

Nu a fost chiar imediat. Mi-am terminat rezidenţiatul, mi-am susţinut în acelaşi timp lucrarea de doctorat. M-am întors în România şi chiar nu prevăzusem să mă întorc, să devin profesor de medicină şi să mă stabilesc în Franţa. A fost o construcţie ulterioară care m-a dus pe calea aceasta. Prin 2006 – 2007 erau mari şanse să mă întorc pentru că e foarte complicat un astfel de parcurs în străinătate. E dorul mare de casă, eu aşa l-am simţit, desprinderea de echipa iniţială, când trăieşti cu o anumită vină, culpabilitate, că nu ai dus lucrurile până la capăt acolo unde le-ai început. Sunt multe astfel de gânduri. Dar apoi, cu cât te implici mai mult în activitatea respectivă, devii mai legat de locul de muncă. Nu m-am dus în Franţa cu un obiectiv de instalare clinică, cu un obiectiv financiar, m-am dus efectiv pe partea de cercetare, care la vremea respectivă evolua mult mai repede decât în România. Şi a apărut un efect al bulgărelui de zăpadă: lucrurile te prind şi eşti acolo.

Ziarul de Iaşi - Aţi mai luat în calcul să vă întoarceţi în România să profesaţi?

Calculele acestea au fost, dar ele sunt complicate, din ce în ce mai mult cu trecerea timpului. Am părinţii aici, am foarte multe lucruri care mă leagă de Iaşi, sunt născut aici. Nu mi-am spălat creierul, memoria, dragostea de Iaşi, de ţară, nu sunt de genul acesta. Am însă multe propuneri de colaborare, am şi colaborat, am avut mulţi doctoranzi în cotutelă cu Iaşul şi sper să am în continuare. Reîntoarcerea acasă poate să evolueze şi în tipul acesta de colaborare ştiinţifică, de învăţământ, pe care aş vrea să le dezvolt cu UMF-ul.

„UMF-ul trebuie să ţină pasul cu ce se întâmplă în Franţa”

Ziarul de Iaşi - Aţi fost privit diferit când aţi ajuns în Franţa, fiind din România? Nu neapărat în sensul negativ, poate au fost şi aspecte pozitive. Dar a fost o altă de abordare a colegilor pe perioada acomodării?

Sincer nu m-am sinchisit vreodată de privirea celorlalţi. Nu că aş face-o din nepăsare, dar am fost întotdeauna concentrat pe ceea ce am făcut. Câteodată o remarcă, un comentariu, poate să fie sau să pară rasism; sau o marcă de stigmatizare. Dar, sincer, nu m-am agăţat de chestiile astea. Nu am întâmpinat dificultăţi, dimpotrivă, când vezi că evoluezi într-o lume relativ elitistă, selectivă, a mediului universitar, te gândeşti că există şi o parte de admiraţie din partea celorlalţi. Sau cel puţin aşa sper eu.

Ziarul de Iaşi - Cum e văzut din Franţa faptul că România primeşte toţi studenţii francezi, chiar şi pe cei care au picat examenele de a continua medicina în Hexagon?

Eu văd asta ca pe ceva foarte bun. Aveam şi avem un background de francofonie foarte important, pe care, iată!, l-am dezvoltat. Nu suntem la prima încercare de francofonie, C.I. Parhon scria primul tratat de endocrinologie din lume, în limba franceză, la Iaşi. Ce se întâmplă astăzi eu o văd ca pe o formă de continuitate. Acum ea trebuie să capete mai multă profunzime şi mai multă sincronizare cu realităţile de învăţământ din Franţa şi alte ţări francofone, unde programele se schimbă permanent. Ca UMF-ul să ţină pasul trebuie să fie într-o permanentă readaptare şi sincronizare cu programele, mai ales din Franţa, care este referinţa în francofonie. Nu doar pentru a da posibilitatea studenţilor de origine franceză să se întoarcă, ci şi pentru a menţine cadenţa cu aceste şcoli care au fost şi sunt în continuare o referinţă în medicină şi cercetare medicală.

„Ca mulţumire, am primit de la pacienţi cel mult o cutie de bomboane, pe care o împărţim cu toţii”

Ziarul de Iaşi - În România avem în permanenţă discuţia despre şpaga din spitale. Vocea generală a cadrelor medicale este destul de unitară: că nu este un lucru normal. Dar voiam să vă întreb dacă în Franţa aveţi astfel de discuţii, despre plicuri, despre plăţi informale?

Aspectele pe care le invocaţi sunt aspecte de fraudă, care e foarte bine legiferată în Franţa, bănuiesc că şi în România, deci ar trebui să dea de gândit fiecăruia. Acum eu nu pot să mă exprim mai mult.

Ziarul de Iaşi - E clar că e vorba de fraudă, dar de aceea în România ne ascundem după denumiri precum „plăţi informale”, fiindcă sunt vândute ca gesturi de mulţumire, care nu ar condiţiona neapărat actul medical.

E un subiect foarte sensibil, care ar trebui să evolueze, să fie din ce în ce mai mult legiferat şi rezolvat pe calea legală.

Ziarul de Iaşi – Cum vă mulţumesc dumneavoastră pacienţii?

Mulţumesc pur şi simplu, câteodată aduc o floare, câteodată aduc o cutie de bomboane, pe care, cum să spun, o primim ca pe un gest natural şi de cele mai multe ori o împărţim cu toţii.

Ziarul de Iaşi - Dar situaţii despre şpăgi şi plăţi nu sunt?

Nu, nu sunt. Din fericire aş spune eu. Acum, poate că este şi un sistem care are un decalaj de evoluţie în timp, a percepţiei relaţiei cu pacientul. În Franţa toate lucrurile acestea au fost instituţionalizate de foarte mult timp, munca în medicina privată, disocierea dintre activitatea într-o practică publică şi una privată. Este o legislaţie, părerea mea, mult mai tranşantă în Franţa vizavi de practica aceasta combinată. Poate asta ar trebui luată în calcul şi în alte sisteme medicale, ca să nu vorbesc de cel românesc.

„Văd dezvoltarea jocurilor de noroc în Iaşi ca o plagă, ca o rană”

Ziarul de Iaşi - Cum priviţi Iaşul când reveniţi după mai mult timp?

Întotdeauna cu dragoste.

Ziarul de Iaşi - Cum arată oraşul faţă de cum vi-l amintiţi dumneavoastră?

Arată bine, dar problema mare este cea a jocurilor de noroc. Eu dirijez o echipă în domeniul tulburărilor de comportament alimentar, adicţii comportamentale şi greutăţi extreme. Ceea ce văd aici mă întristează, pentru că această practică a jocurilor de noroc este masivă, foarte puţin încadrată, profită de o mare slăbiciune a creierului uman care este adicţia comportamentală. Cu toţii avem până la urmă o astfel de adicţie comportamentală, iar cea la jocuri este foarte, foarte uşor de relevat. Şi este impresionant să vezi explozia acestor jocuri de noroc pe o perioadă de 10 ani. Nu sunt om politic, dar distrugem vieţi, familii şi distrugem o societate cu aşa ceva. Am putea să facem mult, mult, mult mai multe lucruri în România pe acest domeniu. Când vin şi compar Iaşul din 2012 cu cel din 2023 văd toată chestia asta ca o plagă, ca o rană. Şi din păcate medicina este foarte slab echipată în momentul de faţă să trateze aceste adicţii comportamentale.

Ziarul de Iaşi - Ce ar presupune un astfel de tratament?

Medicaţii mult mai ţintite, strategii de îngrijire pluridisciplinare între psihologi, psihiatri, neurologi. Bolile aceste psihiatrice evoluează din ce în ce mai mult spre un concept de boli neuro-endocrino-psihiatrice. Şi sperăm că vor fi şi soluţii concrete de tratament. Dar prevenţia, sensibilizarea, evitarea, legiferarea obiectului de adicţie trebuie începute de instanţele publice, ţine şi de educaţie. Prevenţia şi sensibilizarea trebuia să înceapă de la începutul şcolii, din perioada pre-pubertară.