A fi sau a nu fi în literatură

Mircea Cărtărescu este cel mai subevaluat scriitor român contemporan. Mircea Cărtărescu este cel mai supraevaluat scriitor român contemporan. De unii idolatrizat, de alţii, e adevărat că mai mulţi, urât, detestat, îi este dat autorului Orbitorului să stârnească reacţii extreme, adesea lipsite de nuanţe, orice ar face. Deşi este mai curând retras din viaţa literară, orice atitudine ar lua capătă ecouri dintre cele mai diverse: între fascinaţie şi ură se situează silueta publică a acestui foarte bun şi important scriitor. Puţini îi contestă cu argumente critice literatura, cel puţin cărţile mari. Ar fi şi greu… De regulă, este judecat politic, deci pasional, cu multă încordare. E clar că numele lui Mircea Cărtărescu stârneşte mult prea multe patimi, admirative sau contestatare. Premiile din ţară intră imediat în moara bârfelor, cele din străinătate sunt trecute cu vederea mai degrabă decât înregistrate ca succese îmbucurătoare ale unui scriitor român. În toată această zarvă şi tensiune care îi sufocă, de câteva decenii, numele, autorul a reuşit să îşi vadă de scris. Cărţile cu adevărat mari s-au fixat, orice s-ar spune, în memoria culturală, în ierarhia criticii: Levantul, Nostalgia, Orbitor, Solenoid au fost primite cu entuziasm şi au cunoscut un succes răsunător (cele câteva contestări sunt şi ele ingrediente ale acestui succes). Cărţile de etapă, intermediare, de odihnă, precum De ce iubim femeile, Ochiul căprui al dragostei noastre, Fata de la marginea vieţii i s-au reproşat ca nişte compromisuri, deşi sunt acolo câteva povestiri bune, care ar face cinste oricărui alt scriitor. Evident, culegerile de publicistică au stârnit mânia şi chiar radicalismul multora, dar şi admiraţia necondiţionată a câtorva fideli, care nu admit petele din soare.

Între toate acestea, jurnalul, care apare, din 2001, din şapte în şapte ani, e un proiect special, un fel de punte între restul cărţilor. Aici, în însemnările sistematice, care au un caracter asumat public, a fermentat, la vedere, literatura lui Mircea Cărtărescu. Aici poate cititorul să găsească primii germeni ai romanelor, aici poate asista la travaliul unui scriitor care, cel mai adesea, se crede părăsit de graţie şi e profund nefericit din pricina asta. Tot aici îşi înregistrează autorul frustrările, nemulţumirile, nervozităţile. Aici îşi priveşte în faţă singurătatea sau, după caz, îşi etalează orgoliul. Aici îşi povesteşte visele şi tot aici execută unele dintre cele mai curate pagini de cărtărescianism. Prin toate acestea, jurnalul este o parte integrantă a operei, pe care nimeni nu o poate ignora dacă vrea să pătrundă în miezul lumii cărtăresciene. Pentru că acest scriitor are un imaginar atât de specific şi un stil oricând recongnoscibil, inimitabil. Uneori, când nu e în momentele lui bune, nici măcar de el însuşi.

Tema cea mai frecventă a jurnalelor autorului este criza de inspiraţie, infertilitatea creatoare, care îi macină viaţa, care i-o amputează de sens. Şi acesta este şi tonul cel mai frecvent. Mircea Cărtărescu este un scriitor care îşi trăieşte până la capăt scrisul. Volumul recent al jurnalului său se intitulează totuşi Un om care scrie şi consemnează în special naşterea şi elaborarea labirintului care este Solenoid, dar şi cei doi ani serbezi care vin după. Ne-am aştepta, deci, să fie vorba de o perioadă a fericirii, a împlinirii prin scris. Nici vorbă de aşa ceva. Ceea ce îşi doreşte de la bun început scriitorul este nu o carte bună, ci una în care să se exprime până la capăt, aşa cum a fost Orbitor; îşi doreşte, de fapt, „şansa unei cărţi ieşite din carne şi nu din mine”. Cele mai interesante pagini sunt cele despre fericirea-nefericirea, despre cazna şi extazul pe care i le dă scrisul, într-un amestec convulsiv. Autorul e uneori descurajat: i se pare că a stors tot ce putea stoarce din mintea lui în trilogia anterioară: „În Orbitor mi-am atins limitele, mi-am pipăit creierul. Nimic altceva nu m-ar mai putea mulţumi, căci eu nu sunt manufactură de romane”. Prin urmare, Solenoid se naşte sub presiunea uriaşă a marelui succes dinainte. În concepţia lui Mircea Cărtărescu (şi Un om care scrie este martorul acestui chin), literatura este pură inspiraţie, este revelaţie sau nu este nimic. Textele bune, executate fără iluminare, i se par false. „Acum scriu, dar fără puteri din afară, fără ajutor şi de fapt fără speranţă”, notează în 2011, când încă nu zărea silueta uriaşă a Solenoidului, dar îi simţea presiunea, unda de şoc care se anunţa. Cu cât înaintează în manuscris, se pierde, de fapt, în text. Nu are desenul complet al romanului, aşteaptă ca scrisul, cu hazardul său, să îl ducă de la sine la viziune. Sigur, o astfel de metodă, o asemenea concepţie asupra scrisului par potrivite poeziei mai degrabă decât prozei. Dar ce sunt, la urma urmelor, romanele lui Mircea Cărtărescu dacă nu nişte ample poeme, a căror principală tensiune este una intens lirică? Autorul îşi doreşte să scrie aşa cum au scris evangheliştii, aşteptând ajutorul de sus, harul divin, aşteptând ca o forţă transcendentă să lucreze prin el. Spiritul literaturii sale este, de aceea, unul înalt spiritual, cvasi-religios. În lipsa stării de graţie, atunci când simte că harul i se refuză, oricât ar încerca, nu reuşeşte să comită decât texte comune, „ceva între ape, amatoristic şi grotesc, ambiţios, lipsit de răbdare, dar, ce să mai zic – lipsit de orice Dumnezeu”. (A se citi au pied de la lettre!) Ştie că şi-a realizat cele mai importante opere transpus în extazul pur al scrisului dictat: Levantul, Nostalgia, Orbitor sunt cărţi transcrise, nu scrise.

În cele din urmă, Solenoid este scris. Sau se scrie. Cu momente de fericire şi nefericire, de mulţumire şi dubiu, cartea „se smulge teribil de greu din trunchiul comun al Orbitorului, e ca o ramură colaterală a lui, în aparenţă”. Şi totuşi, reuşeşte să fie altceva, deşi reia acelaşi imaginar, aceleaşi teme, acelaşi stil. Dar aduce o tensiune nouă. Autorul e conştient că „nu are nebunia ultraliterară, stilul incredibil al Orbitorului, e mult mai clasică şi mai masivă”, dar îşi dă seama că i-a ieşit. Că e o carte care îl exprimă cu totul, deşi după o vreme se simte străin de ea, aşa cum o mamă se simte străină de copilul pe care abia l-a zămislit.

Oricât de contestat ar fi, oricât de pretenţioase ar fi unele dintre paginile jurnalului său, oricât de mult s-ar alinta şi s-ar, vorba lui & a altora, „văicări”, oricât orgoliu (îndreptăţit, aş crede) ar emana şi, mai ales, lucru de neiertat în lumea noastră literară, oricât succes ar avea, Mircea Cărtărescu este un scriitor adevărat, care trăieşte în şi pentru literatură. Uităm adesea că el este „un om care scrie”, un autor care nu şi-a părăsit scrisul şi care a făcut tot ce a putut ca nici scrisul să nu-l părăsească. Un scriitor care crede până la capăt în literatură, ca un disperat mai degrabă decât ca un ascet. Restul ipostazelor sale publice, după care este cel mai frecvent judecat, mi se par secundare.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română "A. Philippide", Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video