A ierta – iertare…

  Citesc, cu intirziere, Jankélévitch, Iertarea, in traducerea lui Laurentiu Zoicas si cu o Nota biobibliografica de Valeriu Gherghel. In afara unui efort de concentrare discordant cu predispozitiile personale, lectura imi provoaca un suspect proces de constiinta: am iertat, de-a lungul vietii mele? Pe cine, de ce, de cite ori? A ierta presupune, anterior, o ofensa, o cumplita jignire si o teribila pornire intru razbunare. Sint trei substitute ale iertarii, zice savantul: uzura in timp; scuza intelectiva; lichidarea obsesiei vindicative, a ranchiunei. Asta, ultima, mi se pare a fi cuprinsa in prima, asa incit ceea ce decide preponderent iertarea e uzura in timp, experimentata de fiecare dintre noi.

Copilaria mea a fost jalonata de jigniri si ofense. Cind mi-era lumea mai draga, acolo, in mirificul sat de pe Valea Jijiei, venea, dintr-o gura spurcata, ascunsa dupa un gard, dupa un zid sau dupa un copac, venea, asadar, vorba care ma ardea cu fierul ei ros, cuvintul care ma umilea, coborindu-ma de la inaltimea cine stie carei marete performante (o nota buna, lauda vreunei invatatoare) la conditia unei ginganii ce abia se misca de colo-colo. Atunci si mai tirziu, pe masura ce conditia mea fizica dadea semne de ameliorare, planuiam razbunari dintre cele mai cumplite. Cum ar fi fost sa fi putut alerga si prinde pe cel care imi striga in ureche cuvintul umilitor si apoi o lua la goana?! Pe baiatul unui vecin planuisem sa-l strapung cu oticul si-l atrageam cu vorbe mieroase si fructe zemoase linga gardul viu, de salcimi, care ne despartea gradinile. Dar nici acela nu era prost, isi dadea seama ce urmaresc si pastra distanta. Unei "paduchioase" (cum ii spunea tata) i-as fi smuls parul, care si asa imi provoca o irepresibila repulsie, intrucit era plin de "insecte". Dar oare as fi procedat cu adevarat asa, de mi-ar fi fost in putinta? Nu cred, intrucit cu aceiasi copii, in zilele, daca nu chiar in orele urmatoare, ne jucam impreuna, ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic.

Mai tirziu – in adolescenta si in tinerete – ofensele erau mai rafinate, mai subtile, iar efectul cu atit mai dureros. Nu mai receptam vorbe directe si grosolane, ci atitudini, respingeri tacite, subterfugii, evaziuni. Toate – sau aproape – provocate de elanurile si desartaciunile amorului. Daca exista iertare, nu exista uitare. Nu uit nici acum, dupa zeci de ani, fata care m-a coplesit cu tandreturi, spre a ma parasi, la jumatatea drumului (eram intr-o excursie in munti, "cu scoala") si a se intoarce la iubitul ei, pe care voise "doar" a se razbuna si a-l face gelos… Cum nu-l uit pe colegul meu de an si de camera studenteasca, seara aceea cind, dupa ce mi-a imprumutat camasa si cravata, mi-a spus ca are intilnire cu cea pe care eu o consideram iubita mea. Si nu pe el am jurat razbunare, el m-a jignit doar prin cinismul jovial cu care imi imprumuta lucrurile, ci pe ea, "tradatoarea". M-am razbunat, scriind o poezie, in care speram sa se fi recunoscut.

Pe atunci inca mai luam in serios jocul dragostei si nici o clipa pe cel al intimplarii, atasamentul meu era total si definitiv, iar socul despartirii cu atit mai greu suportabil. Au trecut ani si "experiente limita" pina sa-mi aflu jumatatea integratoare.

La fel de atasant am fost / sint in prietenii. Era sa scriu: nu-mi amintesc sa fi tradat pe cineva si totusi – sint sigur ca exista oameni carora, daca nu i-am tradat, cel putin le-am inselat asteptarile. Se intimpla ca, vrind sa faci cuiva un bine, iti faci din altul un dusman. Uneori – mai ales in lumea scriitoriceasca – actioneaza mal-entendu-ul. Scriitorii sint irascibili si razbunatori, in sfinta lor naivitate, precum copiii. Ei fac, cit ai clipi, din tintar armasar. In urma cu vreo 15 ani, in aceasta pagina, am scris un text usor parodic despre o carte a lui Nichita Danilov, Urechea de cirpa. Textul i-a placut lui Nichita, ne-am amuzat impreuna, dar a sarit ca ars un (relativ) prieten comun, care, nepricepind mesajul, un teribil pamflet razbunator scris-a despre mine. In care cea mai mare acuza era faptul ca am un picior mai scurt. Din copilarie nimeni nu-mi mai amintise acest adevar, de domeniul evidentei, de altminteri.

(Auzind, la o agapa, afrontul, Mihai Ursachi, intr-o stare euforica fiind, s-a bagat, brusc, sub masa si, pina sa-mi dau seama ce face, m-a descaltat de un pantof si mi-a sarutat talpa piciorului beteag. "Cuza-Voda i-a sarutat lui Mos Ion Roata obrazul scuipat de boier, Nichita Stanescu i-a sarutat iubitei calciiul, de-a inceput sa schioapete. Asa ca – a clamat poetul – eu, Mihai Ursachi, ii sarut lui Turtureanu talpa piciorului jignit.")

Vreo doi ani n-am vorbit cu ofensatorul, evitam sa ne intilnim fata-n fata. Apoi, el a inceput sa ma salute, mai mult inca, facea incercari evidente de a intra in vorba, dar eu ma tineam tare. Pe urma, nu stiu cum, a intervenit "uzura temporala", atacul la persoana si-a tocit sagetile, efectul s-a estompat si ne-am trezit stind la aceeasi masa. Si-a cerut iertare, a primit-o. Ca o compensatie, poate, in urma cu vreun an, a scris un entuziast comentariu la o carte de-a mea.

Se spune ca, de la o anumita virsta, nu te certi cu prietenii, intrucit nu mai ai timp sa te impaci. Si nici nu (prea) iti mai faci prieteni noi. In ceea ce ma priveste, fara a altera vechile prietenii (exemplare prin durata si conduita), am avut / am si alte relatii, daca nu chiar de prietenie, amicale (intre cei doi termeni nu-i o sinonimie perfecta), colegiale, profesionale. Dar, in doua cazuri, am investit prea mult si am fost sanctionat drastic. Trebuie sa recunosc ca prietenii mei "clasici" au privit cu indoiala aceste noi atasamente ale mele si mi-au atras, delicat, atentia ca intru intr-o capcana. Insa nimic nu m-a putut convinge, pina nu m-am lovit singur de pragul de sus. Sau, mai precis, pina n-am fost lovit. Fiind vorba tot de niste scriitori, "cazul" a fost, evident, dat in vileag in presa. De aceasta data nu s-a mai pus pe tapet piciorul prea scurt, ci – nomina odiosa! – faptul ca, de la tata de-acasa, ma cheama Turta. Ce-i drept, un nume care, pentru spiritele subtiri, se preteaza la ironii. Cum sa ai talent si sa mai fii si redactor, atitia ani, la o revista, cu un astfel de nume? Si s-a mai facut o descoperire: fara indoiala ca propensiunea mea literara (atita cita e) si redactionala a fost posibila doar datorita fratelui meu Dumitru, care, intr-o perioada, a fost "vice" la "Cultura". Dar daca (le-as replica, tardiv, celor doi) ascensiunea lui frate-miu s-a datorat mie?   

Ciudatenia-i ca, desi desfasurate independent (cei doi nu se suportau intre ei) si la o distanta de aproape zece ani, "argumentele", incriminarile par a fi luate, unele, din arsenalul celuilalt. Ba chiar si procedura e similara: dupa ce ne declaram infinita iubire sau polemizam ardent, pe diverse teme – stimulati, desigur, si de diversele licori – odata ajuns acasa, "prietenul" ma incondeia la gazeta!  Oare de ce mi se pare ca procedura seamana a turnatorie?

Nu mi-as fi amintit toate astea, cu atita acuitate, daca n-as fi citit Iertarea lui Jankélévitch, mai ales ca trecut-au ani de cind se intimplara, iar „uzura temporala" si-a facut, bine-nteles, datoria. Atunci, in plina criza, cind unul dintre ofensatori si-a cerut iertare si a incercat sa ma ademeneasca din nou la colocviale, i-am spus ca asa ceva nu mai e posibil, intre noi, decit pe lumea cealalta. Daca exista. S-a intimplat ca "ofensatorul" sa se stabileasca, ulterior, in alta tara, unde traieste, probabil, drama inadaptarii si a singuratatii. Si de unde ma suna, aproape zilnic, la telefon. La inceput i-am raspuns sumar si reticent, dar, treptat, am devenit comunicativ, ca-n timpurile noastre bune. O fi o proba in plus ca lumea cealalta exista? 

Publicitate și alte recomandări video