A început!

În ultimele trei luni am avut, dincolo de cronicul disconfort fizic, un disconfort inefabil – şi inexplicabil. De câte ori ieşeam la fereastra bucătăriei (ca să duhănesc, dar asta rămâne între noi, nu trebuie să afle medicul curant) şi-mi purtam privirile (albastre) peste dealurile Şorogarilor, panoramând, din aproape-n aproape, Sărăria, şi Liceul Economic, şi Clubul Sportiv, şi Şcoala „Mihai Codreanu”, spre a scana, în final, scările blocului „meu”, cu zecile de maşini care, în curând, vor fi parcate pe casa scărilor, sau în lift, ei bine, mai întotdeauna simţeam că un nu ştiu ce îmi lipseşte. Şi, oricât de fudul de-o ureche aş fi, era, totuşi, prea multă linişte. Şi prea puţină mişcare. Până mai ieri-alaltăieri când, pi la şapti de dimineţă, doi şărpi uriaşi, urcau/ coborau Sărăria. Asta vrea să spună că maşinile mergeau – da mai mult stăteau – bară la bară. Şi la trecerea pietoni de la Liceul Economic, hopa! un poliţist care dirija circulaţia. O fi vreo vizită de stat, de partid, sau ce? Pe trotoare, pâlcuri-pâlcuri de copilandri, unii cu buchete de flori în mână. Şi la toate scările blocului „meu”, ciorchini, băieţi şi fete. Şi-un fum albăstriu care emana din ei, ca din nişte eprubete în care s-au pus, de-un experiment, diverse otrăvuri. Şi-atunci mi-am dat seama: începe şcoala!  Tot atunci mi-a căzut şi fisa: păi tocmai asta mi-a lipsit toată vara: mişcarea (browniană) din curtea şcolii „Codreanu”; ferestrele deschise de la Economic (unde, în pauze, se iţesc chipurile – tonitziene, de la distanţă –  ale liceencelor); năvala la chioşcul din gang (la limita falimentului, peste vară), după chipsuri şi paparoase; câte-o idilă, pe cât de scurtă, pe-atât de patetică, într-un presupus ascunziş (expus tuturor privirilor, de sus; dar, în ceea ce mă priveşte, îmi pun degetele la ochi); şi din nou liniştea dintre două recreaţii, când, dincolo de pereţii proaspăt văruiţi (dac-au fost fonduri) şi parcă vătuiţi, se gândeşte, se vorbeşte şi se desluşeşte parcă o altă lume. Lumea de ieri, lumea de mâine.

S-au spus şi s-au scris atâtea despre noul an şcolar, de parcă ar fi primul, de la facerea lumii! Părerile sunt atât de-mpărţite, întrucât fiecare are şcoala lui, chiar dacă învaţă împreună cu alţii. Unii văd în şcoală o închisoare, alţii – o sală de spectacol, cu actori-elevi şi regizori-profesori. Şcoala a fost/ este deopotrivă dorită, iubită – şi urâtă. Trecem, momentan, peste iubire şi ne oprim la cei care o blestemă. Şi nu la minţile subnutrite şi fără chemare, ci la cele strălucite şi pline de har, pe care şcoala le-a încorsetat, iar în unele cazuri, le-a umilit. Ca un epitaf pe o piatră funerară, a rămas acest vers al lui Bacovia: Liceu,-  cimitir,/ Al tinereţii mele,/ Pedanţi  profesori/ Şi examene grele. Bacovia era un senzitiv şi-un inadaptabil. Lacustra lui, sau Plumb au rămas şi acum teroarea liceenilor. Şi se dă, una sau cealaltă, spre disecare, aproape la fiecare bac. E ca şi cum ai pune un adolescent să facă disecţie pe un cadavru. Oricât de cinici ar fi copiii, junii, ei încă nu-s atât de blindaţi sufleteşte încât să viziteze, cu sânge rece, această morgă… O întreagă literatură, şi filmografia aferentă, introspectează drame şi tragedii petrecute în obscuritatea, din veac, a unor şcoli care, în loc să lumineze, întunecă. O pedagogie barbară a pus în prim plan pedeapsa, fizică sau psihică. Bătaia era ruptă din rai (nici măcar din iad!), în completare cu coerciţia şi/ sau cu interdicţia (de-a nu ieşi afară, la joacă; chiar de-a nu mânca!). Îndeobşte, efectul era invers: cel pedepsit se încrâncena şi mai tare în apucăturile lui, ca o sfidare a interdicţiilor absurde şi ca un incipit de afirmare a propriei personalităţi.

Treabă grea, pedagogia! La şcoala din satul meu natal, când obosea să rupă vergile de palmele recalcitranţilor, directorul dădea ordin să fie închişi în podul şcolii. Acolo, întuneric beznă. Lilieci şi şobolani. Am fost şi eu, pe scară, sus, până am mişcat oblonul cu capul – şi-am văzut ce coşmar mă aşteaptă. Un puseu de milă – sau ce? – l-a făcut pe director să-mi spună să cobor. Şi ce credeţi că făceau aceşti infractori de clasa a VII-a? Nu furau, nu beau, nu fumau; mai trăgeau câte-o fată de cozi, sau îi trimiteau bileţele de amor mortal. Şi – asta da! – chiuleau de la ore (nu şi de la orele directorului, altminteri un foarte bun profesor de matematică). Dar vina nu era a lor / a noastră, ci a Jijiei, apa curgătoare prin vatra satului. Iarna, Jijia se făcea sticlă – şi opincile lunecau ca unse (cu untură de porc) pe luciul gheţii… Cum să rezişti 6-7 ore, fără o raită pe-acolo? Primăvara, cum se-ncălzea, raţele, gâştele îşi aduceau boboceii la scaldă. Avantaj pentru puişorii de găină. S-a constatat ştiinţific că un boboc, ţinut cu sila în apă, emană, asfixiindu-se, nişte foarte interesante bule de aer. Astfel dispăreau, în Jijia cea mîlos curgătoare, zeci de prezumtive raţe pe varză şi gâşte la cuptor. Proprietarii înghiţeau în sec şi veneau cu durerea grelei pierderi, în glas, la domnul director. Pentru micii asasini, chiar şi-o închidere-n pod era o pedeapsă prea blândă…

Cât timp o frecventăm, şcoala este/ poate fi o irezistibilă atracţie, sau o corvoadă. Apoi devine mitologie. Am văzut, în aceste zile, pe reţelele de socializare, zeci de postări, nostalgice, sau refractare şcolii. Şi poze. Cu pionieri, cu şoimi ai patriei, cu utecişti. Oricât ne-am cabra, fac parte din biografia noastră, a celor mai vechi, antici şi dedemult… De neînţeles pentru elevii de astăzi, cu cerceluş şi mobil la ureche… 

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist

Publicitate și alte recomandări video