À la malabamga

*

Într-o zi se născură atât de mulți copii cu buză de iepure, încât nu mai puteai arunca un ac pe uliță din pricina lor.

Tata care privea destul de gânditor pe geam viscolul de afară, își frecă mâinile și spuse:

– Iar o să am de lucru toată iarna.

Mama însă își făcu cruce, învârtindu-se pe lângă cuptor și murmurând:

– Iar a luat-o taică-tău pe arătură. Visează cai verzi pe pereți.

– Mai bine cos buzele de iepure, decât să cos găurile de la buzunarele sparte umplute cu ciocălăi, zise tata, și adăugă, vârând ață în ac, la mașina asta Singer cumpărată de la Cernăuți pot coase la fel de bine stofă, pingele, tablă, lemn sau chiar bucăți de țiglă arsă. Ca să cos la loc buze de iepure e un fleac.

Și atunci mama aruncând și ea o privire pe uliță, spuse cu năduf:

– Dar unde vezi, tu, bărbate, bată-te Dumnezeu să te bată, copii cu buze de iepure. Că afară bate crivățul și nu se vede țipenie de om. Ai halucinații?

– Păi, tocmai din pricina faptului că bate crivățul o să apară și buze de iepure. O să iasă de sub tufișurile unde s-au ascuns din pricina frigului și o să năvălească în casă. Și n-o să fie doar copii care o să aibă acest semn, ci tuturor, din pricina mahmurelii de după sărbători, dar și din alte cauze, o să li se crape buzele, iar eu, înțelegi, femeie, înțelegi? replică tata fără să-și ducă ideea până la capăt, tocmai ca să ațâțe și mai mult curiozitatea mamei, care, într-adevăr, nu se mai putu abține și luând oala cu ciorba de pe foc, izbucni:

– Și tu ce?

– Iar eu o să am de lucru toată iarna și am să le cos gura la toți.

– Ce vrei să spui cu asta? La ce faci aluzii? Nu cumva ai impresia că vorbesc cam mult? Când bate viscolul, și nu ai de lucru, și zaci aici, lângă cuptor, parcă intră diavolul în tine, făcu mama.

– Păi, mai intră câteodată, vrea și el, pe semne, sărmanul să-și încălzească și el sufletul, că afară e prăpăd.

– Dar diavolul are suflet? întrebă mama cu jumătate de glas, fiind îngrozită ea însăși de ce spune.

– Poate că are, de ce să nu aibă. E și el o făptură a Domnului. Ar trebui să ne fie milă de el.

– Piei, drace, din casa asta, făcu mama, bătând din picior, apoi adresându-se tatei: Vorbește gura fără tine.

– D-apăi, vorbește, dar nici cu tine nu mi-e rușine, stai toată ziua și bodogănești, încercând să mă scoți din sărite, spuse tata, apăsând cu piciorul pe pedală și pornind mașina de cusut Singer cumpărată de la Cernăuți. În curând însă, adăugă el, n-ai să mai vorbești deloc, căci, odată cu gura, am să-ți cos și mintea și am s-o agăț acolo, deasupra ușii, în cui.

Și nici nu termină bine fraza, că se trezi cu o tigaie în cap.

*

Inițial am crezut că-i vorba de o orchestră de cameră care, la orele prânzului, se pregătea în parcul Güell de o sonată de Bach. Cele cinci protagoniste, îmbrăcate în rochii de gală, de un negru impecabil, nu prea lungi, dar nici prea scurte, mulate pe corp, croite în așa fel încât să le scoată cât mai bine în relief formele aerodinamice, erau așezate pe scaune cu spătar înalt, cu fața întoarsă spre mare, altele cu spatele la tribună, părând că-și acordează violoncelele. Am ciulit urechile, dar nu am auzit nici un acord. Niciun sunet. Siluetele stăteau în continuare în niște poziții neobișnuite, dar foarte expresive, părând să întruchipeze un grup statuar aflat în așteptare. Apoi, încetul cu încetul, am văzut cum întregul grup de statuete frumos modelate cu șlițurile despicate de la glezne până la coapse începea să se trezească din amorțire, executând, ce-i drept, mișcări destul de lente, într-o armonie perfectă cu natura. Brațele se ridicau dramatic în aer, apoi brusc coborau înarmate cu arcușuri ce străluceau ca niște halebarde de argint în soare. Mă așteptam, totuși, să aud măcar un sunet, un scârțâit de arcuș, o notă discordantă care să sară ca un arc dezacordat pe portativul nevăzut desfășurat în aer. Brusc însă cele cinci arcușuri coborâră peste spătarele scaunelor și atunci, spre uimirea mea, am auzit o muzică stranie, destul de enervantă, pe care o scoteau scaunele, dar și trupurile protagonistelor cuprins parcă de un spasm agonic. Nu am auzit însă, spre dezamăgirea mea, nici sunetele grave de violoncel, nici sunetele delicate de vioară, ci doar un zgomot strident pe care-l scoteau arcușurile din mâinile lor transformate în ferăstraie. Mi-am clătinat capul a nedumerire, mi-am șters lentilele ochelarilor de praf cu un șervețel umed ca să pot vedea mai bine tabloul ce mi se deschidea în fața ochilor. Și atunci, după câteva scurte operațiuni menite să-mi accentueze percepția, am văzut că, într-adevăr, în fața mea se afla o orchestră de cameră, dar care nu cânta nici la violoncel, nici la vioară, nici la contrabas, ci mânuia, ce-i drept, într-un anumit ritm, în loc de arcuș, ferăstraie de diferite forme și dimensiuni. Sunetele pe care le scoteau aceste instrumente aveau menirea să-ți înfioare epiderma și să-ți strepezească dinții. Dar dacă sunetele emise de aceste instrumente medicale, mișcările elegante ale protagonistelor îți recompensau starea de surescitare și angoasă. Sunetele emanate de spătarele scaunelor aveau ceva din cadența Sonatei lui Bach pentru violă și harfă, la care se adăuga scârțiitul dinților ferăstrăului ce tăia lemnul.

În sfârșit, după trei sferturi de oră de încordări, cele cinci scaune zăceau dezmembrate pe asfalt, înconjurate de cele cinci superbe „violonceliste”.

Publicul aplaudă cu entuziasm nemărginit reprezentația.

Flori și ovații. Și iar aplauze și flori.

Iar la sfârșit un foc de tabără, bere și grătar.

Și un acompaniament muzical: Bach, Händel și Vivaldi.

*

– Cum doriți să vă tund? Rock, pierdut, malagambă?

– M-ați înțeles greșit.

– Cum adică?

– Așa cum vă spun…

– Nu înțeleg. Vă rog să faceți niște precizări…

– Eu n-am venit aici să-mi tund părul, ci capul…

– Cum adică, mă scuzați, capul?

Se aud zgomote puternice venind din stradă. Claxoane. Hârșâit de pneuri, înjurături.

– Capul, așa cum vă spun.

– Nu vă aud. Nu vă aud pur și simplu.

Zgomotele încetează. Se lasă o tăcere deplină.

– Vreau să-mi tundeți capul, nu părul.

– Adică să-l fac pierdut?

– Ei, nu chiar pierdut.

– Atunci, cum?

– Să-l ajustați un pic, pe ici-colo, prin părțile laterale și, bineînțeles, la vârf.

– Și cum aș putea face asta?

– Foarte simplu, ia foarfeca și taie. Poți folosi și briciul la o adică, și mașina de tuns.

– Și ce să tai?

– Evident, părul.

– Păi, ați spus că nu doriți să vă ajustez părul…

– Da, desigur, așa am spus, dar n-am adăugat un lucru esențial.

– Care lucru esențial?

Zgomotul apare din nou. Discuția e bruiată parțial sau chiar în întregime.

– Faptul că, scuza cacofonia, capul meu nu e acoperit de păr, ci de gânduri.

– Mai repetați o dată. Nu v-am auzit. Din pricina zgomotelor ce vin din stradă.

Zgomotele încetează să se audă.        

– Capul meu nu e acoperit de păr, ci de gânduri.

– Acum înțeleg.

– Gândurile au luat forma firelor de păr. Fumegă. S-au încrețit pe alouri. Unele dintre ele au devenit radioactive. Emană radiații. Așa că aveți grijă cum mânuiți aparatura…

– Gândiți mult?

– Destul de mult. De fapt, ca să fiu sincer, nu mai gândesc deloc. Dar în ciuda acestui fapt, gândurile continuă să-mi iasă din cap. Ies din ce în ce mai multe. Lucru care mă determină să merg în fiecare zi la frizerie.

– Dar pe aici nu ați mai fost, nu-i așa?

– Așa-i. Mărturisesc că mi-e jenă să mă întorc la o frizerie la care am mai fost. În fiecare zi merg în altă parte. Căci, după explicațiile pe care le dau șezând pe scaunul de tuns, simt că bărbierii mă privesc ca pe un nebun.

– Înțeleg, înțeleg, n-aș vrea să fiu în pielea dumneavoastră.

– Dumneavoastră v-ar fi mai ușor. Vă puteți tunde singur.

– Păi și dumneavoastră ați putea. Nu aveți nevoie decât de un foarfece și o mașină de tuns electrică.

– Am încercat, dar am fost nevoit să mă las păgubaș…

– Cum așa? Ce ați pățit?

– Ce-am pățit? Mai nimic.

– Spuneți-mi, nu vă sfiiți.

– Nu mă sfiesc, totuși, pare să fie ceva în neregulă cu mine.

– Dar spuneți odată, nu mă țineți atâta în suspans… M-ați făcut să fiu extrem de curios.

– Scuzați-mă, nu am vrut să întind coarda, dar… Dar, mi-e jenă, fiindcă e neverosimil ceea ce mi se întâmplă…

– Dar spuneți odată…

– Am să vă spun. Când apropii foarfeca de firele de păr, acestea mi se retrag înapoi în cap.

– Dar e firesc să fie așa.

– Mă rog, de ce e atât de firesc?

– E firesc pentru că firele dumneavoastră de păr nu sunt simple fire de păr, ci gânduri. Și gândurile, atunci când sunt amenințate, se întorc înapoi din capul din care au ieșit.

– Dar dacă-i așa, de ce nu se întorc și atunci când altcineva mânuiește foarfeca?

– Probabil că gândurile dumneavoastră își au strategia lor.

– Naiba să le ia. Nu mai știu cum să scap de ele și cum să le ajustez.

– Mi-ați spus că ați fost la mai multe frizerii…

– A, sigur că am fost. Și nu numai aici, pe această stradă, unde la fiecare pas dai peste o frizerie, ci și pe alte străzi, în alte orașe, și în alte țări…

– Alte țări?

– Da, alte țări…

– Ați fost și în Spania?

– Am fost.

– Și?

– Și nimic.

– Nici o schimbare?

– Punct mort.

– Ați ajuns cumva și la Sevilla?

– Mărturisesc că la Sevilla nu am ajuns.

– Duceți-vă acolo sau măcar ascultați-l pe Rossini?

Clientul lovindu-se cu palma peste frunte:

– Acum, am înțeles. Și când te gândești că eu îl ascultam pe Mozart…

– De acolo vi se trage.

– E limpede, că de acolo…

Și zicând asta, clientul sare de pe scaun și, acompaniat de zgomotele ce se aud din stradă, iese pușcă din frizerie, și, strigând La Sevilla, la Sevilla, pleacă într-o direcție necunoscută. Pe scaunul său se așază un alt client. Scena se repetă.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video