A locui româneşte (4)

Dar ce este interesant de observat este că acest prim pas nu a însemnat o despărţire radicală la nivel planimetric şi expresiv, ci o dublare a structurii cu tindă şi două odăi, în salon cu patru camere. Este tipul de casă al micilor boieri. Un exemplu potrivit este casa părintească a lui Eminescu de la Ipoteşti.

Casa memorială Mihai Eminescu – Ipoteşti

Chilii Mănăstirea Neamţ

Casă de târgoveţ – Ploieşti

Alt pas îl reprezintă locuinţele mănăstireşti, chiliile care din nevoia definirii unui spaţiu sacru cu biserica în centru, a transformat locuirea individuală, în chilii unite de pridvoare, cu un nivel mai întâi şi apoi cu două nivele, cum putem vedea la mănăstirea Neamţ. Casele boiereşti şi mănăstireşti au început să înlocuiască lemnul cu zid şi să primească influenţe stilistice evidente din afara culturii tradiţionale.

Decisivă în despărţirea de locuinţa tradiţională a fost evoluţia satelor cu târguri periodice în târguri permanente. Alegerea locului de casă nu a mai fost posibilă pe criterii spirituale, iar nevoia de a ocupa, din motive negustoreşti, centrele localităţilor a dus la transformarea radicală a casei şi la îndepărtarea ei definitivă de viziunea susţinută de cultura ancenstrală a satului. Practic, veşnicia a cedat locului înnoirilor permanete şi radicale. Iar înnoirea permanentă înseamnă efemer. O efemeritate devenită, încet, încet, schema temporală dominantă a vieţii comunitare.

Fenomenele acestea schiţate în trăsăturile lor esenţiale s-au produs înaintea modernităţii româneşti consolidată de Unirea din 1859. Unirea a însemnat deschidere la toate nivelurile societăţii, a însemnat naşterea statului cu nevoie de identitate. Aşa cum am văzut deja, arhitectura rurală şi cea de târg nu a fost înţelesă ca izvor de identitate. Prima generaţie de arhitecţi români, şcolită la Paris, a întemeiat şi şcoala de arhitectură românească, iar primul stil arhitectonic prin care cultura românească se racordează la cea occidentală prin creaţie specifică este neoromânescul marelui arhitect Ion Mincu. Sursele acestui stil vin din arhitectura veche de zid boierească, mănăstirească, de târg, care, aşa cum am văzut înghite în nevoia de funcţionalitate şi reprezentativitate, noi şi diverse forme.

Casa Lahovary – Arh. Ion Mincu

Vilă – Arh. Octavian Doicescu

Casa Cantuniari – Arh. Henrieta Delavrancea-Gibory

Neoromânescul acesta, cu pitorescul potenţat de evidente orientalisme, a fost cerut de toţi cei care se revendicau din românitate, trimiţându-şi blândele-i raze stilistice până în zilele noastre.

O perioadă plină de efervescenţa căutărilor identităţii locuibilităţii româneşti este perioada interbelică. Sub influenţa arhitecturii moderne, renumiţi arhitecţi români au căutat în spiritul locului scânteia de originalitate prin care arhitectura dinlăuntru să ia chipul dorit de comunitate. Ion Mincu, Petru Antonescu, G.M. Cantacuzino, Octav Doicescu au descoperit căi, personale desigur, spre sufletul românesc. Pe lângă ei, alte generaţii de arhitecţi şcoliţi acum în şcoala românească de arhitectură par să fi înţeles valenţele uimitoare ale arhitecturii româneşti care pentru unii a putut fi sursă de inspiraţie. În fapt, ideea realizării unui muzeu naţional al satului se bizuie pe recunoaşterea valorii lui universale, dar şi pe sentimentul tragic al dispariţiei lui definitive. Veşnicia s-a născut la sat, dar nu se va mai întoarce niciodată în el, şi nici în alt loc. Astăzi nimeni nu are nevoie de veşnicie.

În loc de sfârşit

Peste frumuseţea satului românesc au trecut două războaie mondiale, o modernitate insensibilă la valorile lui, un comunism distrugător, indiferent la tradiţie, toate acesta nu au reuşit să-l distrugă, să-l scoată definitiv din spaţiul real, l-au scos însă din sufletele noastre. Semnalul de alarmă îl trag străinii dornici să trăiască autentic, noi, românii în schimb, căutăm modele aiurea în lume. Cum să fie altfel dacă nu mai avem şcoli româneşti de arhitectură, prin urmare arhitecţii şcoliţi în ţară sunt învăţaţi doar în şlefuirea formelor fără fond, doar în obţinerea spectaculosului de bâlci, de vreme ce instituţiile publice comanditare de arhitectură văd în ea doar nevoia funcţională şi habar nu au că arhitectura este în primul rând spiritualitate, de vreme ce dezvoltatorii imobiliari şi orice persoană care îşi doreşte o casă nu are în minte decât modele fără conţinut, neînţelese pentru ei, aduse de prin străinătăţuri?

Case noi în centrul Iaşului

Nimeni nu pare să înţeleagă că fără arhitectură românească ne pierdem sufletul distrugând în acelaşi timp moştenirile, părăsite astăzi cu atâta superficialitate, indiferenţă şi nevrednicie.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

Publicitate și alte recomandări video