A lucrat 43 ani la Aeroportul din Iaşi. Iernile i-au rămas puternic întipărite în memorie

V-a cărat ani de zile bagajele până la cala avionului. Iarna, a „scărpinat pista“, cum îi place să spună, pentru a o curăţa de orice urmă de zăpadă sau gheaţă. La -20°C, simţind din plin viscolul din vârful dealului, a dezgropat din nămeţi lămpile de sem­nalizare, ca pista să rămână vizi­bilă. Cel mai probabil, nu l-aţi văzut niciodată şi nici măcar n-aţi bănuit că ar exista, deşi viaţa lui se confundă în bună parte cu însăşi existenţa ae­ro­portului ieşean. E Mihai Dumi­traşcu. Şofer, mecanic, hamal şi om la toate. Poate singurul îndrăgit de mai toţi angajaţii aerogării ieşene. Cel mai vechi angajat al Aero­portului.

Securişti printre pasageri

Până să trebuiască să se pensioneze anticipat, a adunat 46 de ani, două luni şi 6 zile în câmpul muncii. Din care aproape 43 de ani i-a petrecut la Aeroport, unde s-a angajat în iunie 1972. „Când am venit eu, aeroportul era practic nou, pista de beton abia fusese turnată. Până atunci, avioanele aterizau direct pe iarbă. Bine, şi în ’72 puteau face asta, că erau aceleaşi. Veneau IL 14, cu 28-32 de locuri. Ruseşti, fă­cute ca pentru Siberia. Solide“, spu­ne Dumitraşcu.

Puţin din ce era atunci Aeroportul se mai regăseşte acum. Pista de beton, redusă la mo­destul statut de simplă cale de rulare, o aripă a remizei PSI, turnul de control şi poate, amplasamentul primului terminal. Căci nici terminalul nu mai seamănă cu „buletinul“. Primul terminal, situat pe locul celui care acum e numit „cel vechi“, semăna mai mult a gară decât a aeroport. Era format dintr-un fel de şopron, de genul peroanelor din Gara de Nord, printre stâlpii căruia puteai trece cu tractorul şi o clădire paralelipipe­dică. La parter, o sală de aşteptare, la etaj, birouri administrative. Clădirea vechii autogări de pe strada Bacins­chi sau cea a Agenţiei CFR ar fi cele mai apropiate imagini.

Măsurile de siguranţă, atât de se­vere acum, erau practic inexistente. Paza militarizată a aeroportului abia fusese introdusă, cu un an înainte. Dar nu pentru că s-ar fi temut cineva de terorişti, ci de cei sătui de raiul comunist. „În 1971, la Deva, a fost un incident mai complicat din punct de vedere politic, să zic aşa. O de­turnare, făcută cu pistolul. Ple­case avionul de la Oradea spre Bu­cureşti şi a ajuns la Viena. Atunci s-a băgat paza militarizată, care viza mai mult eventualele evadări din ţară, nu altceva. Tot atunci s-a trecut la antrenamente pe pla­noa­re, în loc de avioane. Şi eu am făcut şcoala pe planor. Cu planorul nu pu­teai să fugi din ţară“, e comple­tarea lui Alexandru Anghel, directorul adjunct, el însuşi unul din „bă­trânii“ Aeroportului. Tot atunci a apărut şi obiceiul ca în avion, printre pasageri, să urce şi doi securişti.

Se ateriza direct pe zăpadă

Pentru angajaţii aeroportului, paza militarizată nu însemna mai nimic. Ea exista mai mult pentru că aeroportul era obiectiv strategic în­tr-o localitate de frontieră şi îi impresiona doar pe civili. „Puteai să scur­tezi drumul prin pădure şi să ajungi pe pistă fără să te întrebe nimeni, nimic. Ce gard? Ce pază?“, spune Dumitraşcu. Angajat ca şofer, prima treabă a lui a fost să aducă la aeroport o autofreză rusească, pentru întreţinerea pistei pe timp de iarnă.

Până atunci, deszăpezirea se făcea cu un tractor românesc cu lamă. „Avi­oanele tip IL 14 sunt foarte robuste şi foarte puţin pretenţioase în ce priveşte condiţiile de zbor. La o adi­că, puteai nici să nu cureţi complet pista. Era de ajuns să fie netezită zăpada. Avionul venea şi cu 10 cm de omăt pe pistă. Acum, nici nu încape discuţie. Pista trebuie să fie «la negru» şi uscată. Pe atunci, se foloseau vreo 50 de saci de uree toată iarna. Acum, dai două tone odată“, completează Anghel.

Însă aducerea autofrezei a schimbat lu­crurile. „Am condus orice, de la roa­bă la autofreză. Iarna era cum­plit, pentru că autofreza nu era gân­dită cu un minim de confort. Îţi îngheţa şi măduva în oase, mai ales când bătea vântul, iar degerăturile erau o obişnuinţă. Când mi-am scos odată bocancii, pielea de pe picioare se jupuia, fâşii, fâşii. Pe moment, nu simţeai nimic. Pe urmă… Şi nu aveai cui te plânge, că cineva trebuia să facă şi treaba asta. Au fost situaţii în care stăteam cu săptămânile pe Aeroport, dormind pe holuri, pe unde apucam, fără să mai ajung acasă. «Şi-aşa nu eşti însurat. Stai tu aici», mi se spunea. Pe urmă, am ajuns să nu mai plec nu pentru că nu eram în­surat, ci fiindcă devenisem specia­listul“, povesteşte fostul şofer.

Sângele de ţăran din Şipote era să-l facă să lase baltă lucrul la Iaşi şi să se reîngroape în noroaiele jude­ţului. După un an la Iaşi, s-a întors în comuna natală şi a lucrat la cooperativă timp de trei luni. A plecat înapoi la Iaşi de gura tatălui. „Taică-meu, ţăran român, legat de pământ ca de suflet mi-a zis «Măi, băiete, nu mai pleca de colo, colo. Unde te aşezi, acolo stai». M-am întors la Aero­port şi aici am rămas“, spune Du­mitraşcu. A mai vrut să plece o dată, în anii ’80, dar deja apăruseră copiii. Cu legislaţia de atunci, nu i s-ar fi luat în calcul vechimea şi ar fi pierdut şi din alocaţiile copiilor.

Iernile de pe aeroport i-au rămas cel mai puternic întipărite în memorie. Nopţile în care îngheţa în tractor sau în autofreză. Lopata cu care desză­pezea lămpile de semnalizare, că nu putea face slalom cu tractorul pe lângă ele. Gheaţa pe care nici ureea nu o topea, încât putea trece şi o lună de zile fără să mai aibă loc vreo cursă. IL-urile puteau ateriza pe zăpadă, dar patine nu aveau.

Nici zborurile nu erau pe atunci ca acum. Zborul cu avionul semăna aproape perfect cu mersul cu trenul. Ba chiar mai rău. Iaşul avea pe atunci doar 2-3 legături: spre Bucureşti, Suceava, iar vara şi spre Constanţa. Zboruri charter, cum le-am numi acum. Dar, dacă te urcai în trenul spre Suceava, ştiai că acolo cobori. Cu avionul, nu era sigur. „Zborul între Bucureşti, Iaşi şi Suceava era în circuit. Bucureşti – Suceava – Iaşi – Bucureşti. Uneori era invers. În loc să oprească întâi la Suceava, venea la Iaşi. Şi se găsea câte unul să coboare din avion şi să spună «Măi, da’ frumos mai e la Su­ceava», fără să ştie că a ajuns de fapt la Iaşi. Nu te anunţa nimeni în avion unde ai aterizat. Dacă ador­meai, coborai unde se nimerea“, explică Anghel.

Biletul de avion era relativ ieftin. Până la Bucureşti, costa 200 de lei, aşa că Dumitraşcu a mers şi el în câteva rânduri fie în Capitală, fie la Constanţa. Mai ieftin sau chiar gratis se putea zbura la „ia-mă, nene“, fa­cilitate rezervată totuşi angajaţilor Aeroportului şi apropiaţilor perso­nalului de zbor. Ajungeai repede să te cunoşti cu piloţii şi aranjai uşor să mergi cu ei în carlingă. Acum, e ceva de neimaginat, dar mult timp a fost ca şi cum ai fi vorbit cu mecanicul să-ţi ducă o paporniţă de la Dorohoi la Iaşi sau ca şi cum ai merge în ca­bina şoferului de autobuz. „Obiceiul s-a păstrat până târziu în anii ’90. Am mers şi eu în carlingă, la «ia-mă, nene»“, confirmă Anghel.

Trans­portul pasagerilor în carlingă a fost interzis abia după catastrofa de la Baia Mare din 1996, când un avi­on de calibrare s-a prăbuşit într-o ca­rieră de piatră în circumstanţe încă neclare. Oficial, au fost 10 victime, dintre care doi muncitori aflaţi la sol. Neoficial, nu bagă nimeni nici azi mâna în foc pentru numărul pa­sagerilor din avion. Poate opt, poate mai mulţi. Sigur însă, nici opt nu ar fi trebuit să fie.

Pista era lacrimă când venea Ceauşescu

Vara, viaţa devenea frumoasă la aeroport. Între două curse, angajaţii, numai 20-30, îşi lucrau grădina. Ca românul de la bloc care îşi pune un strat de pătrunjel în dreptul geamului, angajaţii aerogării îşi amenaja­seră o grădină acolo unde acum e no­ua parcare. Câte 200 mp de căciulă. Roşii, cartofi, fasole, ce pune tot omul în grădină. La 2-3 zboruri pe zi, timp de prăşit şi udat era berechet. Mai puţin pentru Dumitraşcu, care vara era şi şofer pentru securiştii de pe Aeroport. Pe singura Dacie din dotare, primită prin ’76-’77. „Ple­cam cu câte unul să ia masa la 10 şi mă întorceam seara. Odată l-am dus pe unul până la Moţca, unde avea nu ştiu ce treabă. Am pierdut o zi întreagă. Sau îl duceam pe unul la gagici şi-l aşteptam să iasă. Înnebuneai, nu alta“, spune nea Mi­hai.

A avut ocazia să-l primească la Aeroport şi pe Nicolae Ceauşescu, tot fără ca acesta să ştie de existenţa lui. Dictatorul venea la Iaşi mai ales iarna, la vânătoare. Vizitele nu erau anunţate oficial, dar toată lumea ştia că vor avea loc. Cu o săptămână înainte, începea vânzoleala secu­riş­tilor. În acea săptămână, pista era cu­rată, lacrimă, iar Aeroportul stră­lucea, chiar dacă „tovarăşul“ nu zăbovea niciun minut peste timpul necesar parcurgerii distanţei de la scara avionului până la maşinile care îl aşteptau la ieşire. Drumul putea fi însă şi mai scurt. Pista veche e la câteva zeci de metri de terminal. Cobori din avion şi mai ai de mers până intri în clădire. „Era un pilot, unul Croitoru, pe un IL. Dumnezeu să-i dea sănătate dacă mai trăieşte şi să-l ierte dacă s-a dus. Trăgea avionul la «scară», până unde e acum tunelul spre platformă. Ju­mătate de aripă era printre copaci. Umbla pe pistă de parcă era cu maşina curse, aşa lua curbele cu avionul. Sănătos nu era“, zâmbeşte Dumitraşcu.

Iaşul a schimbat 16 prefecţi după 1989. Aeroportul, cam tot atâţia directori, dar în decurs de 45 de ani. După 1969, când a fost dată în folosinţă pista din beton şi până acum, Dumitraşcu i-a prins pe toţi. „Primul a fost Răileanu. Era director când am venit eu. Pe urmă, Ge­novei, vreo două luni. Mihăilescu, până în 1990. Deac. Gheorghică, Dum­nezeu să-i ierte, că vorbim de cei care nu mai sunt. Mihai Lau­ren­ţiu. Peltea. Rebegea. Stanciu, venit de la Cluj, din ianuarie până în vară. Marian Vasile. Pruteanu, vreo două-trei luni. Corjăuţeanu. Bo­dea, acum“, enumeră Dumi­traş­cu. Care a fost cel mai bun?

Fos­tul şofer nu ezită nicio clipă, chiar dacă îi spune numele în glumă. „A furat de-a rupt pământul“, spune Dumi­traşcu, aprobat de Anghel şi de Dan Tofan, liderul de sindicat. Cer totuşi să nu-i dăm numele, dar este vorba un director care a condus Aeroportul relativ recent. „Lichidul degivrant se aduce la Aeroport în cuve de 1.000 de litri, ambalajul fiind in­clus în preţ. Nu se refoloseşte. Nici nu e pe inventar. Sunt căzi mari, cu robinet, bune să ţii apă, dacă ai grădină“, ne-a detaliat un angajat al aeroportului. O astfel de cuvă este într-adevăr utilă, iar prin satele ju­deţului se mai găsesc, pierdute prin curţi. „Am făcut listă cu angajaţii care ar fi avut nevoie de aşa ceva, şi am mers cu ea la director. Erau 16-20 de bidoane. «A, dar de ce n-ai zis mai înainte? Nu mai sunt, le-am dat», face directorul. Ce să-i spui? Că unele încă mai erau, că nu fuseseră golite? Le-a luat şi aia a fost“, adaugă acesta.

„Pista e ca pielea femeii“

Fără să ştie, Dumitraşcu se în­drepta spre despărţirea de aeroport. Întâi, a fost scos de la muncile grele. Anii de luptă cu zăpada şi viscolul au lăsat urme în plămânii lui nea Mihai. „În ultimii ani, băieţii l-au menajat. Nu mai făcea faţă, chiar dacă nu se dădea înapoi de la nimic. Nu-i spuneau, fireşte, dar începeau să-l lase cât mai mult pe margine“, spune Tofan. Venirea noilor utilaje la Aeroport, în ultimii ani, a marcat şi schimbarea de generaţie. Noua pistă a pus capacul. „Ivan a făcut pista din beton, ca la ei, dar pe asta nouă nu poţi s-o scarpini, că se zgârie. E delicată, ca pielea unei femei“, spune cu un uşor regret Dumitraşcu. Comparaţia se potriveşte în povestea lui Dumitraşcu.

A iubit aeroportul ca pe o femeie, iar mâinile sale aspre nu se mai potrivesc cu fineţea asfaltului de pe noua pistă elastică. Autofreza pe care Dumitraşcu a adus-o la Aeroport încă funcţio­nează, şi are un aer mult mai robust decât cea nouă, dar nu se mai po­triveşte nici ea în peisaj. Locul lui Dumitraşcu va fi luat de Ioan Axin­te, 28 de ani de Aeroport. Acelaşi fel de om ca şi Dumitraşcu. În unele meserii, oamenii rămân aceiaşi. La o distanţă şi de 100 de ani, ai regăsi acelaşi fel de om. Doar chipul diferă.
 

Publicitate și alte recomandări video