anunturi
grandchef
Bolta rece
Iasi Tv Life
TeleM

sambata, 21.05.2022

„Ultima tuşă”

GALERIE
nicolae turtureanu
  • nicolae turtureanu
- +

Sub acest nou generic, reiau câteva secvenţe din receptările mele, în timp (şi în acest spaţiu), a celui care a fost pictorul, scriitorul, omul şi, peste toate, prietenul Val Gheorghiu.

...Ani la rând, pe 25 ianuarie, am urcat scările Casei Pictorilor, de pe Armeană, unde Val Gheorghiu îşi avea atelierul şi-şi primea convivii, la ceas aniversar. Se perindau pe-acolo scriitori, actori, muzicieni, chiar şi câte un pictor, chiar şi vreun critic de artă, şi câte un gazetar (dintre cei aleşi)... Era un fel de Academia liberă rediviva. Într-o vreme a găzduit chiar şi un cenaclu literar, îi plăcea să fie amfitrion, să îndrume tineri cu har. Nelipsiţi şi „cu şart” primiţi erau câţiva „cronicari” (lucrau sau scriau la „Cronica”, la „Convorbiri...”), între aceştia, Al. Andriescu, Liviu Leonte, Cătălin Ciolca (născut în aceeaşi zi cu Val, dar la şapte ani mai încoace), Vasile Constantinescu, Florin Faifer, Sandu Pascu, George Pruteanu, Alexandru Călinescu. Odată l-am găsit acolo pe magistrul Zub. Sorbind dintr-un pahar de vin, dar mai ales... sorbind pânzele pe care Val i le expunea privirii, scoţându-le de după un paravan. Academicianul se documenta întru istorica exegeză ce va deschide albumul Uşi celebre/ Uşi umile - şi care-şi va afla locul în orice antologie a receptării picto-scriptorului. Dar au urcat scările Atelierului - îmi spunea Val, cu neascunsă mândrie - şi-un fost preşedinte de ţară (pe care l-a învins... Securitatea), şi-o principesă, cu-al ei prinţ morganatic, şi-o ministresă de (aleasă şi păguboasă) Cultură. Şi câţi alţii...

Într-o orgolioasă autoevaluare, Val Gheorghiu punea întotdeauna în prim-plan pictorul, pe prozator şi pe eseist percepându-i ca pe nişte... intruşi, care-l abat, cu ispita cuvântului, de la şevalet. De câteva ori a şi anunţat că, gata, se lasă de scris. Era şi-un alint, şi-o joacă la mijloc, ludens-ul fiindu-i consubstanţial. Ar fi putut face parte din breasla scriitorilor, dar nici nu vroia s-audă. Eu sunt pictor! exclama, exasperat de... hărţuiala şi de insistenţa noastră, a convivilor, în a-i demonstra cât de bun şi de necesar prozator/eseist este. Aceste vieţi paralele (una dintre primele sale cărţi s-a numit, cum altfel? Vieţile după Vasari), l-au ţinut în priză, în ebuliţie, într-o benefică stare creativă.

De peste o jumătate de veac, expoziţiile sale, ca şi cărţile apărute, au produs efervescenţa/emulaţia evenimentului cultural veritabil. Pictura, proza, eseistica (a semnat, săptămânal, vreme de-aproape două decenii, în această pagină a ZDI, rubrica Ultima tuşă), dar şi modul lui de-a fi cooperant şi exigent totodată, l-au propulsat în elita artelor. Mai întâi ca ucenic la clasici (şi la moderni!), apoi purtând el însuşi, cu orgoliu, însă fără emfază, aura de maestru. Redactor la revista „Cronica” fiind, a avut acces, deopotrivă, în mediul artistic şi-n cel literar de vârf. Cu ce voluptate povestea/reconstituia întâlnirile lui cu Baba, cu Catargi, cu Craiu, cu Comarnescu, cu Preda, cu Geo Dumitrescu şi cu atâtea alte firi vizionare!... Părea un cinic, un elitist în dispreţ faţă de vulg - în fapt, faţă de vulgar - şi totuşi, cu ce penel („ca sideful”) a pictat acele uşi umile din periferiile Iaşului şi ale sufletului...

În anii ’70-’80, când în Iaşi nu existau decât două săli, oficioase şi oficiale, de expoziţie, Galeria Cronica - „inventată” şi coordonată de Val, împreună cu un alt regretat coleg, criticul de teatru Ştefan Oprea - a oferit o alternativă neaşteptată, şi salvatoare, ca „Salon al refuzaţilor” (după celebrul model parizian); un spaţiu al experimentului artistic elevat, în răspăr cu „stilistica” vremii.    

Până-n clipa în care am citit prefaţa magistrului Zub, la albumul Uşi celebre, uşi umile, n-am ştiut că Val Gheorghiu (student, pe atunci, la Litere) a fost implicat „în sărbătorirea lui Ştefan cel Mare la cinci secole de la înscăunarea sa. El a realizat şi expus, la 12-14 aprilie 1957, un portret al marelui voievod, în aula Universităţii, de unde a dispărut brusc şi fără urmă peste câteva zile. Era tributul său într-un moment când studenţimea voia să contribuie cât de cât la recuperarea valorilor naţionale ca element de revitalizare a societăţii noastre. Tabloul lui Val Gheorghiu, unul de tradiţie «clasică», a dispărut îndată; curând aveam să dispar şi eu pentru multă vreme...”, rememorează istoricul.

Am multe, mari şi mărunte, întâmplări cu Val. Se ştie că era un admirator al femeilor (fatale), de care, la rându-i, se dorea admirat, dorit. Nu chiar întâmplător, într-o altă evocare, am insinuat un episod, cu el şi cu un alt crai de curte veche, Eugen Andoni, flanând prin Piaţa Unirii şi punând note... de trecere damelor care se preumblau pe-acolo...

La redacţie, în zi de lucru, vestimentaţia fiecăruia era după gust şi... după anotimp. Dar într-o zi Val a venit, spre mirarea mea, pus... la şapte ace. „Ai vreun vernisaj, vreo întâlnire protocolară, ce te-ai înţolit aşa festiv?” „Ştii ce, Nickleby, din când în când trebuie să le arătăm ăstora că suntem nişte domni, nişte boieri... Nu nişte golani, cum ne cred...” Trimiterea era, evident, la „organe”, la „tovarăşii de partid şi de stat”...

Alt’dată călătoream, cu el la volan, pe valea Prutului, înspre Ştefăneştii lui Luchian. În maşină a intrat o muscă - pe care eu tot încercam s-o prind, s-o dau afară, fără a reuşi. Mă gândeam în primul rând la el, că-l sâcâia la şofat, îi trecea din când în când, razant, pe la ochi, pe la urechi. Dar Val nu-i dădea nicio atenţie... „Las-o, mi-a zis, văzându-mi strădaniile, e şi ea un suflet care mişună...” Şi-a mişunat cu noi, acel suflet, vreo 40 de kilometri, până la primul popas.

Mergea vorba, despre Val, că-i un cinic. Cu confraţii - îndeosebi cei din Armeană - era deseori pe contre, dacă nu chiar în conflict deschis. Cu unii abia dacă se saluta (mai degrabă se ocoleau, spre a nu se întâlni). Dar, aproape despre fiecare a scris adevărate exerciţii de admiraţie.

Într-o (altă) vreme, ne-ntâlneam aproape zilnic la pizzeria, cu nume spăimos, „Diavolo”. Uimit am fost, într-o dimineaţă să-l văd cărând o geantă de voiaj mare, încăpătoare. „Ce-i cu asta? Ce cari?” „Duc mâncare la câini. Sus în Copou, după Agronomie, sunt nişte câini ai nimănui, aproape sălbăticiţi, mor de foame. Le duc de mâncare. Prima dată, am crezut că mă sfâşie. Acum au început să mă recunoască... ”

Pe terasa de la „Bolta rece”, eu comandam mici şi vinul casei, el - doar vin. „Nu mănânc, m-aşteaptă Georgette cu masa...”, zicea. Dincolo de gard se iţeau unu-doi câini comunitari, era arealul lor. Micii mei, oricât de mari ar fi fost, dispăreau cât ai zice „ham”, printre ostreţe, în gura lor, alimentată de Val. „Lasă, Nick, tu ai ulcer, nu-ţi fac bine micii...” Ceea ce chiar era adevărat.  

Absurdul şi farmecul cotidian al urbei îşi află, în Val Gheorghiu, un observator sagace şi-un degustător tandru. Plutesc în pânzele şi-n prozele lui - puse ca nişte rufe de vară, la uscat, pe gardul pe care pictorul îl împarte cu prozatorul - fanţi şi dive de cartier, descoperite „prin culise, pe după perdele, prin budoaruri”, siluiete şi pantofi (ca-n ultimele lui expoziţii), figuri ciudate, „vieţi în crepuscul”, străzi, lăcaşuri, localuri. Altfel zis, crochiuri picto-prozo-poematice, de-o identitate inconfundabilă, care păstrează - cu vorba autorului - „şi ceva din aerul inimitabil al oraşului dintre coline”.

Apoi Val şi-a întors pânzele cu faţa la perete. Scările din Armeană au devenit tot mai greu accesibile. Treptat, a dispărut din peisaj. Ne-am mai auzit uneori, mă suna (şi pe alţii, nu doar pe mine) la ore mici, din noapte, preţ de câteva secunde: atât rezista la telefon. Era văzut, câteodată, deambulând, rătăcit, prin târg. Prin târgul pe care îl iubise şi-l detestase; căruia îi dedicase vibratile crochiuri, plastice sau epice. Unde (i se) deschisese uşi celebre, uşi umile. Aşteptând o fantasmatică Madonă cu gâtul lung... cât Eternitatea.

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica Veche”

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Generaţia de AUR şi sporturile

Nicolae GRECU

Generaţia de AUR şi sporturile

Stimaţi iubitori de fotbal şi sporturi din spaţiul carpato-danubian-pontic, realizăm acum că noi, condeierii, pixarii şi tastatorii în domeniu am greşit în masă în aprecierile noastre.

opinii

Creşterea oraşului

arh. Ionel OANCEA

Creşterea oraşului

După reculul din anii postcomunişti, când falimentul industriei ieşene a distrus zeci de mii de locuri de muncă, dezvoltarea Iaşului a fost previzibilă. În fapt este marele pol de atracţie al regiunii Nord-Est şi unul dintre cele mai mari din ţară.

Lumina de la capătul Luminiţei

pr. Constantin STURZU

Lumina de la capătul Luminiţei

Aşa cum ni se relatează în pericopa evanghelică ce se citeşte mâine în bisericile ortodoxe (de la Ioan 4, 5-42), Iisus are un dialog deloc comod cu o femeie ce venise să scoată apă de la o fântână din Samaria, de lângă cetatea Sihar, acolo unde Domnul, ostenit de călătorie, se aşezase în aşteptarea ucenicilor plecaţi să cumpere de mâncare.

Identitate personală, identitate etnică, identitate naţională (IV)*

Eugen MUNTEANU

Identitate personală, identitate etnică, identitate naţională (IV)*

Articolul se referă pe scurt la apariţia componentei romanice a conştiinţei inaţionale a românilor.

pulspulspuls

Băieţii de la cumătrie, supăraţi pe sponsorii lui Maia Sandu

PULS

Băieţii de la cumătrie, supăraţi pe sponsorii lui Maia Sandu

Auzim prin zona băieţilor de la cumătrie că e mare agitaţie în zona acestora, cu tot sprijinul indirect de care beneficiază ei dinspre palatul cel roznovan, pe motiv că sunt prea şuntaţi de concurenţa pe bune care vine dinafara Iaşului cu bani tot mai mulţi de investit în cartiere întregi de blocuri.

Caricatura zilei

Cireșe, nu ruble

Editia PDF

Bancul zilei

Doi rechini : - Ce faci, ma? - Am fost bolnav... - Pai, ce-ai avut?  - Am mâncat un general rus si o saptamân (...)

Linkuri sponsorizate

Parteneri

Alte publicatii

    Fotografia zilei

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.