anunturi
grandchef
mineralia
Bolta rece
Iasi Tv Life
TeleM
Impact FM regional

„Viaţa mea e un roman”

GALERIE
Alexandru-Calinescu
  • Alexandru-Calinescu
- +

Am expus aici o părere strict personală. Şi ca să nu existe nici o ambiguitate: nu ţin jurnal, nu-mi voi scrie memoriile, dar citesc cu plăcere şi cu interes - atunci când merită - jurnale şi memorii.

Mai mulţi prieteni m-au întrebat, în urmă cu ceva vreme, dacă n-am de gând să-mi scriu memoriile. Le-am răspuns, în glumă, că încă n-am vârsta potrivită pentru un asemenea demers. Acum, când - din păcate - îndeplinesc acest criteriu, mă menţin pe poziţie. Atitudinea mea are mai multe explicaţii, pe care voi încerca să le detaliez în cele ce urmează. Evident, prima întrebare care se ridică în cazul autorilor de scrieri autobiografice este dacă viaţa şi personalitatea lor merită să facă trecerea de la sfera privată la cea publică. Sigur, nu este obligatoriu să fi avut o existenţă plină de evenimente spectaculoase sau dramatice: o viaţă interioară bogată poate compensa banalul cotidian. În ce mă priveşte, am trăit - ca atâţia alţii - momente fericite, încercări dureroase, am călătorit, am frecventat medii variate, am cunoscut o sumedenie de scriitori, pictori, actori, am avut parte de experienţa traumatizantă a spitalului etc., etc. Sunt toate acestea „materie” suficientă pentru o retrospectivă autobiografică? E posibil, dar fiecare dintre noi are propria poveste şi mulţi pot pretinde că experienţele lor sunt incomparabil mai complexe şi mai interesante. Şi câţi oameni nu cred, cu convingere, în clişeul „viaţa mea e un roman”.

Chiar aşa, Viaţa mea e un roman, şi-a intitulat Adrian Păunescu un volum de poezii din 1987. Romancierul Nicolae Breban a ales pentru memoriile sale un titlu scurt şi percutant: Viaţa mea. Un scriitor francez contemporan ce are un uriaş succes de public (peste 32 de milioane de exemplare vândute), Guillaume Musso, are o carte cu un titlu passe-partout: Viaţa e un roman. Ce putem deduce de aici? Că o existenţă e cu atât mai pasionantă cu cât îşi însuşeşte unele din atributele ficţiunii. Această raportare la ficţiune e oarecum curioasă întrucât discursul autobiografic îşi propune, în principiu, să respecte adevărul faptelor. Problema e că acest adevăr poate fi, involuntar sau cu bună ştiinţă, deformat. Un cunoscut teoretician al genului, Philippe Lejeune, a introdus conceptul de „pact autobiografic”, semnificând - printre altele - că cititorul dă crezare adevărului aşa cum îl prezintă autorul. E, de fapt, o convenţie, pentru că subiectivitatea autorului poate interveni oricând, iar cititorul nu are decât rareori posibilitatea să verifice adevărul celor relatate. Celălalt punct nevralgic al discursului autobiografic (jurnale, autobiografii, memorii) este sinceritatea. Şi aici trebuie să-l credem pe autor pe cuvânt, în absenţa unor mijloace de „control”. Sigur, sunt şi cazuri evidente de megalomanie, de travestire - grosolană ori mai subtilă - a realităţii, dar de regulă trebuie să pornim de la ideea (de la iluzia?) că autorul este sincer.

M-am gândit la aceste lucruri stimulat şi de lectura proaspătă a două noi volume din Jurnalul lui Mircea Zaciu. Profesor universitar la Cluj, istoric literar, Zaciu (1928-2000) a emigrat în Germania, împreună cu familia, către finele anilor ’80. S-a stabilit la Bonn, dar, după 1990, a revenit des în ţară. A publicat mai întâi patru volume din Jurnal, corespunzând ultimului deceniu ceauşist. Autorul face acolo o adevărată cronică a vieţii literare şi înregistrează, totodată, degringolada societăţii româneşti „multilateral dezvoltate”. Cele două volume apărute acum au în vedere perioada dintre 1990-1994. De data aceasta ne vorbeşte un om frustrat, profund nefericit, lamentându-se că e părăsit de prieteni şi de foştii discipoli, negăsindu-şi locul nici la Bonn, nici la Cluj, exasperat la gândul că nu va putea duce la bun sfârşit opera vieţii lui, Dicţionarul scriitorilor români (pe care l-a coordonat alături de Marian Papahagi şi Aurel Sasu). E strâmtorat din punct de vedere financiar, ar vrea să călătorească, dar nu are mijloace, se simte nedreptăţit, face afirmaţii dure despre oameni care îi erau până nu demult prieteni. Trăieşte, de fapt, într-o permanentă depresie şi, în plus, are complicate (şi neaşteptate) probleme de ordin sentimental, despre care vorbeşte cu discreţie, dar, totuşi, suficient de transparent.

Nu avem motive să punem la îndoială sinceritatea autorului, dar am rămas, după lectura acestor două volume, cu un gust amar. Insistenţa cu care îşi clamează nefericirea începe să aducă a fixaţie egocentrică. Şi apoi, un astfel de jurnal este, fără doar şi poate, un jurnal pentru literaţi. Trebuie să ştii cine a fost Mircea Zaciu, trebuie să cunoşti mediile culturale, să ai habar de personajele pe care le judecă (adesea cu excesivă severitate). Fapt este că Zaciu consideră că notorietatea lui justifică publicarea sutelor de pagini ale Jurnalului.

Ca să revin la ce spuneam la începutul acestui articol: o atare convingere îmi e străină şi este exclus să mă auto-amăgesc că, povestindu-mi viaţa, am un mesaj important de transmis. Cu excepţia unei foarte scurte perioade din adolescenţă, n-am ţinut niciodată jurnal, m-am mulţumit să fac în agendă însemnări telegrafice, fapt care mă obligă acum la interesante exerciţii de memorie, deoarece încerc să reconstitui un eveniment sau un context pornind de la o simplă notaţie. Şi mai e ceva: ce îmi dă dreptul să fac publice întâlnirile cu diferite persoane, să redau spusele lor, să le cântăresc defectele şi calităţile, prin urmare să intru - cu o anume brutalitate - în viaţa lor?

Am expus aici o părere strict personală. Şi ca să nu existe nici o ambiguitate: nu ţin jurnal, nu-mi voi scrie memoriile, dar citesc cu plăcere şi cu interes - atunci când merită - jurnale şi memorii.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Un vis de vară după Bacalaureat

Ioan Alexandru TOFAN

Un vis de vară după Bacalaureat

Nimeni nu s-a gândit, probabil, că elevul nu se stresează decât atunci când se întâlneşte cu absurdul unui sistem de învăţământ centrat pe el şi nu când i se cere să fie creativ, să gândească şi să ia în piept marile probleme ale culturii.

opinii

O lume a celorlalţi

Codrin Liviu CUȚITARU

O lume a celorlalţi

Personajele lui Ondaatje stau, prin urmare, sub semnul „dublei critici”, adică, în limbajul postcolonial, sub semnul „dublei identităţi”. De aici rezultă tipologii maleabile, dar şi, paradoxal, neconcesive.

Cinşpe regiuni de inspiraţie sovietică… (III)

George ŢURCĂNAŞU

Cinşpe regiuni de inspiraţie sovietică… (III)

În orice societate, sistemul administrativ este conceput în scopul eficientizării gestiunii resurselor umane şi naturale ale unui teritoriu. E necesar ca acest sistem să fie flexibil şi să articuleze într-o manieră echilibrată şi funcţională necesităţile fiecărui nivel de organizare (local, judeţean, regional etc.), conform principiului subsidiarităţii.

Conu’ Leonida faţă cu o lume a ielelor

Bogdan ILIESCU

Conu’ Leonida faţă cu o lume a ielelor

„My advice to other disabled people would be, concentrate on things your disability doesn't prevent you doing well, and don't regret the things it interferes with. Don't be disabled in spirit as well as physically.” (Sfatul meu pentru alte persoane cu dizabilităţi ar fi să vă concentraţi asupra lucrurilor pe care dizabilitatea dvs. nu vă împiedică să le faceţi bine şi să nu regretaţi lucrurile cu care interferează. Nu fiţi dezabilitaţi spiritual, aşa cum sunteti fizic.) Stephen Hawking

pulspulspuls

Întâlnire secretă a aurarului Georgică cu baza de la Iaşi, în toiul nopţii: se caută oameni noi

Întâlnire secretă a aurarului Georgică cu baza de la Iaşi, în toiul nopţii: se caută oameni noi

Rămaşi orfani la capitolul vizibilitate după ce mamaia Omida Şoşo a fost dată afară din partid şi, implicit, şi din filiala de Iaşi, în care a fost aleasă senatoare, cică ieşenii din acest partid au o mare problemă în ultima vreme: nu prea există în spaţiul public. 

Caricatura zilei

Rusia și-a amintit de Alaska

Editia PDF

Bancul zilei

Doctorul, panicat de o spargere de teava, suna repede instalatorul: -Hai, te rog, urgent, toata pivnita e inundata din cauza un (...)

Linkuri sponsorizate

Parteneri

Alte publicatii

    Fotografia zilei

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.