Caută 
1 MIN
Parcă le-a mai scăzut tonusul celor care, în proporţie de masă, au votat, în iulie trecut, suspendarea şi, în decembrie, schimbarea. Parcă nici Băsescu nu li se mai pare atât de odios, nici Crin atât de frumos. Şi-au început să se convingă că Ponta e un mare mincinos. Oameni cu care nici nu-ţi trecea prin gând să exprimi cea mai mică îndoială privind altitudinea şi atitudinea acestor capete super-luminate, fiindcă ai fi fost tratat cu cerneală violentă, au început s-o dea cotită, să mârâie, când nu, de-a dreptul, să vocifereze în contra celor pe care-i ţineau, pînă nu demult, la icoană. Sacul cu promisiuni, purtat, cu fală, în campanie, s-a dovedit – eminescian – plin cu “minciuni şi fraze de dânşii inventate…”. De altfel, asta-i strategia oricărui partid, indiferent de culoare, pînă a pune mîna pe putere. Simptomatic e faptul că aleşii, abia instalaţi în scaun, au fost nevoiţi a-şi recunoaşte neputinţa, faţă cu o realitate strigător la cer de edulcorată în langajul electoral. Efectul OLTCHIM s-a disipat în teritoriu, cu izbucniri patetice, ici şi colo, şi cu ameninţarea de-a deveni o mişcare de masă. Nu-i exclus ca aceiaşi protestatari, din “iarna vrajbei noastre”, care au determinat căderea, succesivă, a guvernului Boc şi a fragedului guvern MRU – ce nici n-avu timp să se exprime – să reitereze o “primăvară de la Praga” sau, măcar, de la Chişinău (dacă vă mai amintiţi de ele). Şi asta întrucât, acum, starea naţiunii este şi mai fragilă, ca să nu spun: deteriorată, faţă de cumplita iarnă a lui 012…
Pentru a afla, cu adevărat, care este starea naţiunii, nu trebuie să asculţi vreun discurs, plin de cuie şi cuişoare, al lui Băsescu, nici pe cel, de-o infantilă candoare şi de-o perfidie de plagiator versat, al lui Ponta, sau al unui Crin tot mai pleoştit. Nici pe vorba liderilor locali, încremeniţi în proiect, nu trebuie a pune mare preţ. Unul dintre ei, când cu furtul statuilor din Copou, a spus că, pur şi simplu, manopera se datorează lui Boc. De ce nu şi lui Băsescu, doar ei, de comun acord – şi întrucât aşa voiau muşchii lor – au purces la reduceri de personal, de salarii şi pensii?! Nu, doamne fereşte, ca să n-ajungem ca Grecia & Cipru… Dar oare ei administrau, de la distanţă, Iaşul teilor “sfinţi” şi al “sîntelor firi vizionare”, întruchipate-n bronzul statuilor, sau această obştească datorie le revenea celor care, de vreo 8 ani, se ocupă cu treburile dinlăntru ale urbei?! Iaca, primăria a şi primit o amendă (mai mult morală) pentru dislocarea teilor – emblemă a oraşului – şi tot ea face rumoare… De unde se vede că ruşinea nu stă nicicum cu aleşii locali la masă.
Ca să afli adevărata stare de spirit trebuie să-i asculţi pe oamenii din preajma ta. Cineva, din altă urbe, dar format la Iaşi, după ce-a văzut, de la oarece distanţă, copăceii implantanţi pe Bulevardul Ştefan cel Mare, pur şi simplu a ocolit zona, nesuportând să vadă de-aproape “parada” acestor desfigurări. Dar, unele se fac cu voia, altele fără voia – dar dintr-o crasă neglijenţă – a autorităţilor.
Ziceam, mai devreme, că oamenii au început să se prindă că noua guvernare nu-i decât “aceeaşi Mărie, cu altă pălărie”, scoasă de la naftalină. Suntem chiriaşii aceluiaş stat centralizat şi fiscalizat – cât cuprinde. Că-mi şi spunea o doamnă care, lucrând în sectorul privat, doar cu vreo nouă luni în urmă, tuna şi fulgera împotriva lui Băsescu, a lui Boc, a PDL-ului care, fiecare-n parte şi toţi la un loc, au dus ţara de râpă. “Acum e mai rău. Într-un an de zile s-a deteriorat şi ceea ce mai funcţiona, cât de cât. Datorită discursului anti-european, s-au pierdut surse de finanţare, comenzi. Economia lucrează în gol.” Soţul ei, inginer deversat la un chioşc de ziare, câştigă într-o lună cât câştiga, altădată, într-o săptămână. Ea însăşi se mândreşte cu faptul că a echipat, cu doar vreo 5 ani în urmă, un impozant sediu de desfacere auto (de import), dar îi vine a plânge că, de atunci, a trebuit să-şi schimbe de vreo două ori locul de muncă. “Acum e bine – zice – să fii bugetar sau pensionar… Dacă se atinge cineva, cumva, de salariile, de pensiile lor, imediat ies în stradă. Dar, la începutul crizei, primii care «au căzut» au fost cei din sectorul privat. Însă nimeni, atunci şi mai târziu, nu s-a solidarizat cu ei, nimeni n-a protestat. Şi chiar ei au acceptat situaţia ca pe o fatalitate. Ceea ce se uită este că-n toţi aceşti ani sectorul privat a ţinut economia, cât de cât, pe linia de plutire. Dar când e vorba de recompense, ei sunt cei din urmă de care îşi aduce aminte cineva…”
O altă doamnă, care şi-a încropit, cu vreo 15 ani în urmă, o întreprindere de mică producţie (îmbăcăminte de protecţie) a fost adusă (aproape) la sapă de lemn – şi este pe punctul de a-şi pierde locuinţa – datorită fiscalităţii ruinătoare. Expertize peste expertize, controale peste controale, impozite şi amenzi cât încape. Ceea ce a siderat-o a fost faptul că niciunul dintre aceşti cerberi nu a pus acelaşi diagnostic, fiecare descoperind alte hibe şi punând alte corvoade financiare. S-a ajuns până acolo încât datoriile la fisc erau mai mari decât cifra (modestă) de afaceri. Şi-n tot acest timp, “patroana” a plătit 15-20 de salariaţi. Ciudăţenia e că fiscului/băncii îi convine să le fii dator întrucît, când recuperează banii, primesc un consistent bonus. Pentru ei, un întreprinzător cu plata la zi n-are niciun haz, n-aduce nimic în buzunarul propriu…
Şi eu însumi sunt un modest (din păcate) contribuabil la sacul bugetar fără de fund. Şi câţi ca mine! Când a implementat (în urmă cu vreo zece ani?) acest sistem de spoliere, primeam acasă, civilizat, prin poştă, o “Declaraţie de venit” pe care, după completare, trebuia s-o depun la Administraţia Financiară. Acolo, lume de pe lume, ca la gară (în preajma marilor sărbători). Înghesuială la “cassă” şi spaima că nu ţi-ai luat bilet în direcţia cea bună – în fapt, că n-ai completat corect docomentele. De obicei, incorect dar, după cîteva refaceri, reuşeai “să-ţi depui icrele”. Partea simpatică era că mă întâlneam cu diverşi colegi de breaslă, la fel de buimăciţi ca şi mine. Şi la fel de îmbogăţiţi din celebrele “drepturi de autor”… Făceam haz de necaz şi, zău, ne venea să ne lăsăm de meserie. Dar, cum-necum, sistemul era acceptabil, pentru nişte cetăţeni neobişnuiţi să-şi ceară drepturile, ci numai să li se ia. Între timp, Ministerul Finanţelor a renunţat să ne mai trimită hârţoagele de completat, acasă, obligându-te să te duci şi să le completezi, acolo, în înghesuiala şi vacarmul de la “Finanţe”. Un timp, m-am supus acestei corvoade, apoi am renunţat. Asta, după ce am observat că Fiscul deţine, ca şi mine, cópii de pe aceleaşi declaraţii de venit, primite de la instituţiile cu care am colaborat, obligate, în primul rând acestea, să le ţină rânduiala şi să le trimită. Fiscul nu trebuie decât să constate corectitudinea lor, în ceea ce priveşte impozitarea. Şi, spre cinstea “Finanţelor”, în fiecare an recalcularea a fost în favoarea mea, urmând a mi se returna sume mici (10-20-30 lei), pe care le-am şi recuperat, atâta timp cât operaţiunea se desfăşura acolo, în acelaşi spaţiu. Dar, între timp, locaţia s-a schimbat, trebuie să te duci la… Trezorerie. Alte încăperi, alte glasuri, alte hibe, alte acte, alte cozi. Aşa încât, am renunţat. Am renunţat, în 2011, în a mai completa şi “Declaraţia de venit”. Drept urmare, mi-a… venit acasă o frumoasă avertizare, din care rezultă că sunt dator cu 430 lei fiscului, sumă pe care trebuia s-o achit în termen de… în caz contrar, mi se va reţine din pensie, sau voi fi dat în judecată. Spaima că voi fi tradus la trebonal m-a determinat s-o achit. După dimensiunea sumei impozitate, vă daţi seama cam ce venituri din drepturi de autor am avut în anul cu pricina. Presupunând c-aş fi dator – deşi mă-ndoiesc, instituţiile cu care colaborez făcându-şi treaba – suma ar fi putut fi recuperată, parţial şi automat, fără ilustra mea prezenţă, extrăgînd-o din fabulosul meu depozit de la Trezorerie. Dar cine să facă aşa ceva?! Doar sistemul birocratic e “implementat” nu pentru a face viaţa oamenilor, dacă nu mai uşoară, măcar mai suportabilă, ci pentru a-i ţine într-un continuu stres, spre a-i duce, dacă nu la disperare, la lehamite.
Şi când te gîndeşti că, în epoca internetului fiind, totul s-ar putea rezolva foarte simplu. Adică de ce facturile la gaz, lumină, telefon, internet ş.a.m.d. le pot achita la orice bancă, dar când e vorba de (eventualele) diferenţe la impozitele pe venituri rezultate din drepturi de autor – nu?! Ar fi suficient ca Finanţele să-mi trimită “Declaraţia de venit” pe e-mail. Eu aş completa-o şi le-aş returna-o pe aceeaşi cale. Unele nepotriviri s-ar putea rezolva în acelaşi mod. Şi dacă Fiscul m-ar prinde c-am primit o moştenire (de la unchiul din America…), sau nişte fabuloase drepturi de autor, nedeclarate, atunci da, poate să mă execute. Chiar în piaţa publică.
Nicolae Turtureanu este poet şi publicist
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
