Aberațiile impozitării progresive (I)

Evident, oamenii trăiesc în societăţi imperfecte, ceea ce îi determină să accepte cu oarecare uşurinţă faptul că pot suporta o anumită doză de coerciţie şi arbitrariu, atunci când statul recurge la prelevări obligatorii, pentru a finanţa bunuri şi servicii, care, se spune, nu pot fi puse la dispoziţie de sistemul spontan al pieţei libere. Putem fi de acord cu faptul că „preţurile” numite impozite, spre deosebire de preţurile veritabile, cele izvorâte din acorduri liber-consimţite între participanţii la schimbul subzistenţe, trebuie acceptate drept cost al participării noastre la sistemul imens de cooperare numit societate, plecând de la premiza că viaţa alături de ceilalţi procură mai multe avantaje decât cea de tip Robinson Crusoe. În acelaşi timp, trebuie să admitem că sistemul de impozitare este, în mod inexorabil, redistributiv, deoarece întotdeauna vor exista transferuri de putere de cumpărare între membrii societăţii, ţinând cont de faptul că niciodată nu va exista o corespondenţă perfectă între veniturile cedate sub formă de impozite şi satisfacţiile resimţite în urma obţinerii unor bunuri finanţate prin intermediul acestora. Întotdeauna vor exista indivizi care vor contribui puţin la producţia de bunuri „publice” şi vor primi mai mult, după cum, logic, vor exista persoane care vor ceda sume importante, dar vor primi puţin din „oala comună”. Doar sistemul spontan al pieţei libere face ca indivizii-participanţi să beneficieze, în urma schimbului, de un volum mai ridicat de satisfacţii decât cel cedat. Aşadar, sistemul fiscal este, prin natura sa, redis­tributiv, deci, arbitrar şi nedrept, deoarece permite redis­tribuire neconsimţită de utilităţi între membrii unei societăţi. Însă nimic nu este mai arbitrar şi mai nedrept decât un sistem fiscal progresiv.

Există impozitare progresivă atunci când ratele de impunere cresc odată cu venitul, cu alte cuvinte, atunci când pentru prima mie de lei de venit plătesc un impozit de 10%, iar pentru orice leu suplimentar plătesc, de exemplu, un impozit de 30%. Desigur, acesta este un exemplu ipotetic. Istoria arată că ratele marginale de impunere au fost rareori atât de mici, adică, de 30%, ele situându-se, de regulă, în jurul unor valori de aproximativ 50%, ajungând, în cazuri-limită, la 75% sau, chiar, 90%. Spre exemplu, atunci când Kennedy a ajuns la Casa Albă, rata marginală de impozitare în Statele Unite varia între 20% şi 91%.  În mod mai mult sau mai puţin întâmplător, ideea accelerării cotelor de impozitare a apărut după instaurarea sistemelor politice democratice, ea debutând, unde altfel?, în Franţa începutului de secol al XX-lea, ţara inventatoare şi practicantă a socialismului modern.

Însă ideea progresivităţii nu era nouă. În ura lui infinită faţă de capitalism, Marx scria, în 1848, că „proletariatul va folosi dominaţia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza toate mijloacele de producţie în mâinile statului… La început, acest lucru nu se poate face, fireşte, decât printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze”. Meticulos din fire, „Maurul” propune mijloacele concrete pentru a distruge sistemul economic al lumii civilizate; două dintre acestea sunt „introducerea unui impozit cu puternic caracter progresiv” şi „desfiinţarea dreptului de moştenire”. Trebuie să recunoaştem: oricât de ignorant a fost Marx în materie de economie, în această privinţă a avut perfectă dreptate! Realmente, nu există un mijloc mai potrivit de distrugere a unei economii de piaţă decât confiscarea capitalului, în mod direct sau, deghizat, prin intermediul impozitării progresive. Din acest punct de vedere, Piketty, noua vedetă a lumii academice occidentale, nu pare decât un simplu epigon, care, dezamăgit de faptul că perioada de după al Doilea Război Mondial nu a condus la „eradicarea capitalismului”, se mulţumea cu faptul că o creştere a progresivităţii va conduce, în cele din urmă la un „capitalism controlat”.

Veşnic preocupaţi de restabilirea unei societăţi egalitare, socialiştii au dispreţuit dintotdeauna diferenţele, cu excepţia celor care le-au fost şi le sunt favorabile ca indivizi, în special cele de venit. În consecinţă, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi sesizând obstacole majore în calea unei revoluţii mondiale care să instaureze egalitatea deplină a averilor, ei au început să militeze nu atât pentru „acţiune directă” (spre exemplu, confiscare), cât pentru redistribuire prin mijloace aparent democratice, unul dintre acestea fiind impozitarea progresivă. Scopul rămânea acelaşi: nivelarea veniturilor, averilor, posesiunilor, ceea ce înseamnă a lua mai mult de la „avuţi”, pentru a da celor ce posedă mai puţin. Având în vedere că visul marxist al unei revoluţii planetare părea din ce în ce mai utopic, s-a considerat că egalizarea mult visată, specifică lumii tribale, după care continuăm să tânjim în mod inexplicabil, poate deveni realitate printr-un sistem fiscal progresiv, susţinut de majorităţile politice rezultate din alegeri libere.

Orice sistem fiscal este injust prin definiţie, deoarece nicio formă de impozitare nu reuşeşte să găsească o echivalenţă între ceea ce un individ cedează sub formă de prelevare obligatorie şi ceea ce primeşte sub formă de bunuri şi servicii finanţate prin aceste prelevări. Acest lucru nu este posibil nici prin intermediul impozitării proporţionale (cota unică), nici prin utilizarea capitaţiei (impozit fix plătit per capita). Impozitarea progresivă, pe lângă faptul că este injustă, prin simplul fapt că reprezintă, înainte de toate, o formă de prelevare obligatorie, accentuează caracterul nedrept al oricărei forme de impozitare, deoarece, în principiu, accentuează gradul discrepanţă dintre ceea ce cedează un contribuabil impozitat cu rate marginale din ce în ce mai mari şi ceea ce primeşte el de la statul-colector sub formă de bunuri şi servicii publice. După cum am explicat deja, echivalenţa între ceea ce primeşte şi ceea ce se cedează se realizează prin transferul liber de bunuri şi servicii, prin intermediul pieţei, în sensul că actorii implicaţi în schimburile sistemului spontan al pieţei îşi dau acordul în vederea cedării un venit (sub forma preţului plătit), pentru a intra în posesia unui unei anumite cantităţi dintr-un bun sau serviciu. Desigur, „echivalenţa” nu înseamnă că indivizii schimbă bunuri de valori egale, ci faptul că ei acceptă de bunăvoie acest transfer. Schimburile de piaţă liberă presupun transferuri de avere, de venit sau de putere de cumpărare, însă acestea nu sunt redistributive în sens fiscal; dacă sunt redistributive, avem de-a face cu o redistribuţie liber-consimţită, deci justă, dreaptă, legitimă.

Impozitarea progresivă accentuează caracterul injust al oricărui tip de fiscalitate, accentuând gradul de „neechi­valenţă” a „schimburilor” realizate prin intermediul prelevărilor obligatorii şi al furnizării, ulterioare, de bunuri „publice”. (Am ataşat ghilimele cuvântului publice, deoarece, în realitate, foarte multe dintre bunurile sau serviciile oferite de către stat, pe temeiul că sunt, prin natura lor, publice, pot avea, cu uşurinţă, statut de bunuri private. De fapt, ele sunt bunuri private, dar denaturate prin intervenţia politicienilor. Spre exemplu, nu există prea multe argumente pentru a considera serviciile medicale sau cele educaţionale ca având un caracter public. Dimpotrivă.) Ea acţionează, pur şi simplu, ca un Robin Hood, deposedându-i pe cei cu venituri şi averi mari şi oferind sume sau cantităţi de bunuri suplimentare celor cu patrimonii sau venituri modeste. După cum bine sesiza Marx, căruia îi suntem recunoscător doar pentru acest lucru, ea aduce o atingere dreptului de proprietate, condiţie insubstituibilă a prezervării vieţii, a apărării libertăţii şi a ameliorării condiţiei fiecărui individ. Redistribuirea operată prin intermediul tehnicii de a lua de la unii, care au mult, şi de a da altora, care au puţin, este nedreaptă, deoarece se face fără acord liber-consimţit al deposedaţilor. Redistribuiri au loc tot timpul în societatea în care trăim. Atunci când oferim un cadou unui prieten sau când facem o donaţie către un azil de bătrâni, noi redistribuim avere, venit, patrimoniu, putere de cumpărare. Însă există o diferenţă fundamentală între un act caritabil şi un transfer realizat prin intermediul impozitării progresive; primul este consimţit, creşte nivelul de satisfacţie al ambilor parteneri implicaţi (cel ce cedează benevol şi cel ce primeşte), în timp ce al doilea se bazează pe coerciţie aplicată unilateral, ceea ce conduce la o ameliorare a condiţiei a celui ce primeşte în detrimentului celui ce se vede obligat să cedeze. Transferul voluntar de putere de cumpărare prin acte caritabile stimulează coeziunea socială, impozitarea progresivă o distruge. Pe de altă parte, schimbul de piaţă liberă înseamnă un transfer de bunuri şi servicii care ameliorează condiţia ambilor parteneri, deoarece fiecare cedează ceva mai puţin valoros şi primeşte ceva mai valoros. După încheierea tranzacţiei, cele două părţi implicate se află într-o postură mai bună decât cea anterioară transferului reciproc de bunuri sau servicii.

Oricât ar părea de paradoxal, acelaşi lucru se întâmplă într-un act caritabil, care înseamnă un transfer unilateral, dar benevol, de putere de cumpărare. Fără îndoială, atunci când a decis să renunţe la viaţa tumultoasă şi să-şi cedeze averea săracilor, tânărul Giovanni Bernardone, Sfântul Francisc de Assisi de mai târziu, a luat o decizie înţeleaptă, raţională din punct de vedere economic. Mobilurile care stau la baza activităţii umane pot fi extrem de diferite. Tânărul Giovanni din Assisi nu a încălcat vreun principiu economic fundamental atunci când a hotărât să-şi ducă viaţa după o povaţă pe care Isus le-a dat-o fariseilor, mai precis, aceea de „a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi,” adică de a-i tratat aşa cum ai vrea tu însuţi vrei să fii tratat. În principiu, acţiunile umane sunt „maximizatoare de satisfacţii”. Cu alte cuvinte, în condiţii de libertate, oamenii procedează astfel încât lucrurile pe care le fac să le aducă satisfacţii sau, după cum ar spune Ludwig von Mises, să înlăture o insatisfacţie. Indivizii acţionează pentru că doresc să schimbe o stare de insatisfacţie pe una de satisfacţie, deşi, nu credem că-i greşit să afirmăm că, în realitate, ei pot renunţa, prin schimb, la o stare de satisfacţie pentru a ajunge la una de satisfacţie superioară. Însă, oricum ar sta lucrurile, este vital ca, în încercarea continuă de a-şi ameliora starea, ei să fie lăsaţi să acţioneze liber, în conformitate cu propriile preferinţe, mobiluri, scopuri, deoarece acestea se află în interiorul lor, în mintea sau în „sufletul” lor, neputând fi cunoscute mai bine de altcineva.

Prin urmare, când se bucură de libertate de acţiune, indivizii iau decizii şi acţionează în consonanţă cu ceea ce cred de cuviinţă că ar fi bine să li se întâmple, atât timp cât nu aduc atingere altora. Ceilalţi nu ştiu niciodată cu adevărat ce stă la baza deciziilor şi facerilor lor; ei pot doar presupune că acţiunile lor le cresc bunăstarea, ceva imposibil de definit la modul „obiectiv”, adică valabil pentru oricine, oricând şi în orice condiţii. În consecinţă, atunci când decide să umble desculţ cedând tot tuturor celorlalţi, Sfântul Francis din Assisi este un „maximizator de utilitate”. (În realitate, considerăm că această expresie este una nepotrivită, deoarece oamenii nu sunt maşini de calcul, însă ea este larg răspândită în limbajul economiştilor şi permite descifrarea, într-o anumită măsură, a comportamentului uman.

De fapt, autorul acestor rânduri nu crede că noi avem un comportament bazat în aşa măsură pe calcule în termeni de utilitate, clare, evidente şi irefutabile, ci acceptă o astfel de viziune raţionalistă doar ca principiu general de a explica conduita umană.) Dacă alegerile sale sunt libere, atunci este de presupus că a-ţi da hainele celor săraci, adică, a recurge continuu la transferuri unilaterale de patrimoniu, presupune o creştere gradului personal de satisfacţie. Ghidat de principiul creştin al iubirii aproapelui, Francisc resimţea o satisfacţie, o stare de bine, când oferea din puţinul său celor aflaţi în suferinţă. Presupunând că aceştia din urmă îi acceptau darurile tot în mod liber, putem conchide că, la final, actul caritabil conducea la o ameliorare a satisfacţiilor ambelor părţi, Francisc şi cei nevoiaşi.

Impozitarea progresivă este nedreaptă, arbitrară şi ineficientă din punct de vedere economic, deoarece presupune un transfer forţat, deci, nelegitim, de venituri sau avere. Ea nu „maximizează” bunăstarea socială, ci o „redistribuie”, adică, o ameliorează pe a unora, pe seama insatisfacţiei altora. În cel mai fericit caz, ea ar putea fi neutră din perspectiva unei posibile încercări de atingere a unui soi de optim al „bunăstării generale”. Acest lucru s-ar întâmpla atunci când ceea ce se pierde sub formă de satisfacţii, bunăstare, de cel impozitat cu cote progresive, se câştigă sub formă de satisfacţii de către cel în posesia căruia ajung veniturile redistribuite.

Literatura economică a secolului al XX-lea este plină de exemple privind încercări de maximizare a aşa-zisei bunăstări generale, programele guvernamentale de redistribuire a veniturilor şi averilor fiind considerate drept cea mai bună metodă de atingere a acestui obiectiv utopic. Evident, optica scientistă a „inginerilor sociali” pleca de la premisa că impozitarea progresivă ar împinge gradul de bunăstarea generală spre nivelul său maxim sau optim, luând mult de la cei care oricum au mult, deci, mai puţin util, şi dând mai mult celor care au puţin. Aplicând în mod bizar legea utilităţii marginale descrescânde şi formulând aberante funcţii de maximizare a „bunăstării generale”, apostolii noului egalitarism, pretins ştiinţific, îşi imaginau că pot ameliora, prin planificare, modul de funcţionare a unui sistem spontan, precum cel al pieţei libere, făcându-l mai echitabil, mai just şi, simultan, mai eficient.

Trecând peste faptul că efortul lor se dovedeşte a fi zadarnic din punct de vedere metodologic, instrumentul propus este injust deoarece aducere atingere dreptului de proprietate, cu ajutorul căruia este posibilă manifestarea libertăţii individuale, criterii fundamentale de judecare a dreptăţii şi nedreptăţii în relaţiile interumane, deci a societăţii pe care ei o compun. O lume sau o societate este dreaptă sau justă doar dacă oamenii au libertatea de a proceda aşa cum doresc în atingerea obiectivelor personale. Evident, pentru a-şi manifesta libertatea, ei trebuie să deţină drepturi de proprietate. Or, impozitarea progresivă este nedreaptă, arbitrară, deoarece impune un transfer de venit sau avere ce nu decurge din manifestarea drepturilor legitime ale posesorului, ceea ce face ca acesta, spre deosebire de Sfântul Francisc de Assisi, să resimtă o scădere a gradului său general de bunăstare, văzut ca o „sumă” de satisfacţii personale, subiective, deci necuantificabile.

Atunci când planificatorii recurg la redistribuiri dinspre cei ce au mult spre cei ce au puţin, nu avem de-a face cu o „maximizare” a funcţiei de „bunăstare generală”, deoarece nimeni nu poate măsura ceea ce se confiscă, în termeni de satisfacţie, şi ceea ce se oferă altora, în aceiaşi termeni, din simplul motiv că satisfacţia este ceva subiectiv, indicibil, imposibil de verbalizat şi de exprimat prin cifre, numere, ecuaţii etc. Este posibil ca satisfacţia globală să crească, după cum este posibil ca ea să scadă. Nimeni nu ştie şi n-o va şti niciodată. De aceea, intrăm în sfera arbitrarului. Cu siguranţă, intrăm în domeniul nedreptăţii, deoarece, într-o societate liberă, adică, civilizată, singura compatibilă cu ameliorarea graduală a condiţiei umane, transferul forţat vine în contradicţie cu singurele criterii rezonabile cu care putem judeca ceea ce este drept sau nedrept în acţiunile umane, adică în raport cu respectarea sau încălcarea normelor larg răspândite, norme compatibile cu manifestarea alegerilor libere ale indivizilor, posibile doar prin delimitări paşnice dintre ei, prin intermediul drepturilor de proprietate. Însă acesta este, succint, aspectul etic, „filosofic” sau „ezoteric” al problemei.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video