Aberațiile impozitării progresive (II)

Mai mult, unii dintre ei consideră că, din alte puncte de vedere, spre exemplu, economic, impozitarea progresivă ar fi neutră. Neutralitatea fiscalităţii este în sine un mit, pe care îl vom trata în detaliu cu altă ocazie; or, neutralitatea impozitării progresive este, dacă păstrăm proporţia, un hiper-mit, dacă ni se permite o asemenea licenţă literară.

În realitate, progresivitatea impozitului produce efecte practice cât se poate de dăunătoare asupra procesului de alocare a resurselor rare. Însă adepţii ei au considerat-o neutră plecând de la o concepţie profund nefericită despre economie formulată de J. St. Mill. Victimă a unei concepţii relativ primitive, mecaniciste asupra proceselor economice, Mill separă producţia şi „distribuţia”, considerând că ele se supun unor legi diferite. Viziunea sa este simplă şi, mai ales, simplistă: bunurile se produc şi se adună, la sfârşit, ca într-un soi de hambar, de unde se pot distribui după voinţa magazionerului.

În prima etapă, a producţiei, acţionează anumite legi, care nu pot fi modificate de oameni, deoarece ele par a avea o natură „fizică”. Pe de altă parte, în a doua etapă, a „distribuirii”, acţionează alte legi, a căror modificare stă la îndemâna oamenilor, deoarece „societatea poate subordona distri­bu­ţia bogăţiei regulilor pe care ea le priveşte drept cele mai bune”. Separând artificial sau „tragic” (Rothbard) producţia de „distribuţie”, Mill îşi imagina că tratarea diferită a celei din urmă nu produce niciun efect asupra celei dintâi, cu alte cuvinte, că impozitele nu afectează producţia, că „distribuţia” realizată prin impozite, inclusiv prin metoda progresivităţii, ar fi neutră din perspectiva procesului de creare a bunurilor şi serviciilor. Trecem peste explicarea modului în care producţia are loc simultan cu „distribuţia”, deoarece ea nu face obiectul acestui articol. Însă, fără îndoială, o „redistribuire” neutră prin impozite progresive poate fi considerată drept unul dintre cele mai mari mituri ale ştiinţei economice.

Poate că cel mai nociv efect al progresivităţii impozitelor este sesizabil în sfera aşa-zisului capital uman. Oamenii au venituri şi averi diferenţiate din mai multe motive: capacităţi diferite, talente diferite, oportunităţi diferite, predispoziţii diferite la studiu, efort, patrimonii diferite moştenite de la părinţi, bunici etc. Însă, în zilele noastre, una dintre cele mai importante surse de diferenţiere a indivizilor este stocul de capital uman. Capitalul uman, care constă în capacităţile, talentele, cunoştinţele necesare pentru a produce bunuri şi servicii în sens larg, starea de sănătate etc., poate fi moştenit, într-o mică măsură, spre exemplu, un talent deosebit transmis de la părinţi, sau poate fi acumulat.

Ca oricare altă formă de capital, el se obţine prin renunţare la consumul curent, prin „strânsul curelei”, adică, prin economisire. În prima parte a vieţii, capitalul uman al fiecăruia dintre noi provine din zestrea genetică a părinţilor, dacă ea se dovedeşte a fi de calitate, şi din economiile pe care ei le fac. Cu cât părinţii economisesc mai mult, cu cât sacrifică mai mult din consumul producător de satisfacţii curente, pentru a da copiilor o educaţie mai bună şi o stare de sănătate mai solidă, cu atât copiii lor vor deţine un stoc mai important de capital uman. Evident, acest stoc al copiilor poate fi ameliorat pe parcursul vieţii prin efort propriu. Însă, la fel ca în cazul capitalului clasic – instalaţii, utilaje, echipamente etc. -, capitalul uman permite creşterea productivităţii posesorului, dându-i posibilitatea de a obţine venituri mai ridicate. În principiu, investiţii diferite în stocul de capital uman aduc venituri diferite.

Un volum mai ridicat de investiţii aduce, de cele mai multe ori, un nivel mai ridicat de venituri posesorului. Să presupunem că există doi copii: Petru şi Pavel. Din anumite motive, părinţii lui Petru au decis să economisească mult, sacrificând bunuri pe care le-ar fi putut cumpăra imediat, pentru a investi o cantitate superioară de resurse în capitalul uman al propriului fiu. Părinţii lui Pavel nu au făcut acest lucru, indiferent de motiv. Cert este că, în principiu, atunci când cei doi ajung pe piaţa muncii, Petru obţine, de regulă, venituri superioare celor dobândite de Pavel. Să presupunem că sistemul fiscal din ţara lor este unul progresiv, ceea ce înseamnă o rată a impozitului de 20% pentru venituri de până la 2000 de lei şi o rată de 40% pentru orice leu suplimentar încasat peste acest nivel.

Deţinător al unui stoc mai ridicat de capital uman, Petru obţine un salariu de aproximativ 3000 de lei, pe când Pavel, mai puţin dotat cu capital uman, obţine cam 2000 de lei. Aplicând grila de impozitare progresivă şi făcând calculele, observăm că, la sfârşitul lunii, Petru plăteşte 800 de lei sub formă de impozit (400 de lei pentru primii 2000 de lei şi 400 de lei pentru tot ce depăşeşte 2000 de lei), în timp Pavel plăteşte doar 400 de lei. Altfel spus, deşi venitul celui dintâi înseamnă cu 50% mai mult decât al celui de-al doilea, primul plăteşte de două ori mai mult sub formă de prelevării obligatorii. Motivul? Petru a beneficiat de un stoc suplimentar de capital uman, prin urmare, a fost capabil să obţină un loc de muncă mai bine plătit. Atunci când statul aplică acest sistem de impunere, nedreptatea este cât se poate de evidentă, deoarece impozitul progresiv l-a obligat pe cel dintâi să verse la bugetul statului o sumă mai mare de bani ca urmare a faptului că este mai bine calificat. Aşadar, impozitarea progresivă acţionează ca o modalitate a impozitare a investiţiilor în capitalul uman, deci, a economisirii. În aceste condiţii, pentru a evita pierderea de eficienţă generată de impozitarea cu cote diferenţiate, părinţii lui Petru ar trebui să consume mai mult, să economisească şi să investească mai puţin în capitalul uman al propriului fiu, deoarece roadele investiţiei diferenţiate nu se regăsesc în venitul net al propriului copil. Problema este cu atât mai delicată cu cât omenirea nu are alt mijloc de a evolua din punct de vedere material decât acela de a acumula stocuri crescânde de capital, mai ales, capital uman. În absenţa capitalului, oamenii ar trăi într-o veşnică epocă de piatră. Or, impozitarea progresivă descurajează investiţia în capitalul uman, mai ales că oamenii sunt interesaţi de veniturile nete încasate, adică, cele rezultate după impozitare. Când sumele mai mari încasate de la Petru sunt „redistribuite” către Pavel, efectele pot fi complet dăunătoare, deoarece, pe lângă faptul că se descurajează comportamentul chibzuit al părinţilor lui Petru, se încurajează perpetuarea comportamentului mai puţin chibzuit al părinţilor lui Pavel, care nu doresc să investească mai mult în capitalul uman al propriului fiu.

Practic, prin impozitare progresivă şi redistribuire, părinţii chibzuiţi sunt pedepsiţi, iar cei mai puţin chibzuiţi, încurajaţi. Un stoc mai scăzut de capital înseamnă o producţie viitoare mai scăzută, deci venituri mai scăzute pentru toată lumea. Da, pentru toată lumea, deoarece un sistem de piaţă liberă se bazează pe cooperare directă şi indirectă! Un ins care ştie să facă pâine este folositor, în primul rând, propriei persoane; însă dacă eu, berar, îi pun la dispoziţie o bere prin schimb liber, atunci amândoi avem de câştigat. Atunci când el nu ştie să facă pâine, suferim amândoi, deoarece cunoştinţele şi abilităţile lui de brutar mi-ar permite mie însumi să mănânc pâine. În consecinţă, când investiţia în capitalul său uman este descurajată – spre exemplu, prin impozitare progresivă -, atunci eu însumi am de suferit. Într-o societate bazată pe cooperare, descurajarea investiţiilor în capital uman privat aduce daune publice, ca să-l parafrazăm pe B. Mandeville.

Fără îndoială, situaţia poate fi mai complicată decât atât. Să presupunem că Petru şi Pavel deţin stocuri egale de capital uman, dar preferinţele lor pentru muncă şi pentru timp liber (ca să nu spunem nemuncă sau lene) sunt diferite. În timp ce Petru preferă să muncească mai mult timp, Pavel preferă să se recreeze mai mult. Ştim foarte bine că fiecare dintre noi poate da timpului deţinut două destinaţii: timp alocat muncii, efortului, şi timp liber sau recreere. Ambele destinaţii sunt aducătoare de satisfacţii sau de utilitate. În principiu, munca în sine nu produce plăcere în mod direct. Nimănui nu-i place să se pregătească ani de zile prin tot felul de şcoli, să susţină examene mai mult sau mai puţin dificile, să se trezească aproape zilnic dis-de-dimineaţă şi să meargă la serviciu un anumit număr de ore pe zi. În schimb, efortul depus astfel este aducător de satisfacţii indirecte, în sensul că cel în cauză primeşte o recompensă (salariu sau altă formă de venit) cu ajutorul căreia îşi achiziţionează bunurile şi serviciile al căror consum generează satisfacţii directe.

Pe de altă parte, timpul liber aduce satisfacţii în mod direct. Plimbarea, lectura, mersul la muzee, la teatru, statul la un pahar de vin sau flecăreala sunt tot atâtea mijloace de producere a satisfacţiilor. Într-o societate liberă, împărţirea timpului în cele două moduri depinde de alegerile subiective ale fiecăruia. Într-un sistem economic bazat pe schimb indirect, adică, unul care utilizează monedă, oamenii încasează venituri monetare supuse impozitării. (Un sistem fiscal poate exista inclusiv în cadrul trocului, chiar dacă el nu este la fel de „performant”.) În schimb, „veniturile” nemonetare „încasate” în timpul liber nu pot face obiectul impozitării. Aşadar, spre deosebire de rezultatele aferente timpului destinat muncii propriu-zise, rezultatele sau satisfacţiile de generate de timpul liber nu pot fi impozitate.

Din acest punct de vedere, impozitarea progresivă creează o mare problemă, cu precizarea că orice sistem fiscal, inclusiv cel în cote proporţionale, conduce la o astfel de anomalie. Evident, în cazul de faţă, anomalia este cu atât mai mare. Aşadar, munceşti, plăteşti impozite; nu munceşti, te recreezi, nu plăteşti impozite. Iată o aberaţie indusă de sistemul fiscal, o aberaţie la fel de mare precum cea aferentă impozitării veniturilor din alţi factori, spre exemplu, capital. Produci ceva, plăteşti impozite! Nu produci, nu plăteşti! Această aberaţie generată de simpla existenţă a sistemului fiscal este cu atât mai mare cu cât acesta practică progresivitatea. Să presupunem că Petru şi Pavel deţin stocuri egale de capital uman, deoarece părinţii lor au fost la fel de chibzuiţi şi au investit în ei cantităţi egale de resurse. (Desigur, deţinerea de stocuri egale de capital este pur ipotetică, deoarece chiar dacă investiţiile ar putea avea acelaşi nivel, dotările inegale de capacităţi, un lucru normal, de altfel, ar face ca oamenii să se diferenţieze din acest punct de vedere.) Totuşi, Petru este mai activ, munceşte mai mult; pe de altă parte, Petru, fire mai filosofică, petrece mai mult timp reflectând la problemele lumii, scriind epistole corintenilor, romanilor şi oricui ar fi dispus să-i asculte reflecţiile. Astfel, Petru va prefera să muncească mai mult, în timp ce Pavel preferă să aibă mai mult timp liber. Totuşi, ambii merg la serviciu, de la opt la şaisprezece; având în vedere că deţin acelaşi stoc de capital uman, fiecare obţine un venit de 2000 de lei. Însă Petru vrea să muncească patru ore în plus, încasând încă o mie de lei, ceea ce face veniturile sale lunare să ajungă la 3000 de lei. În schimb, Pavel doreşte să aibă mai mult timp pentru lectură şi scrieri, activităţi care îi aduc satisfacţii lăuntrice deosebite. De aceea, se rezumă la un venit de doar 2000 de lei pe lună. Satisfacţiile lui provin din bunurile cumpărate cu venitul sus-menţionat şi din lecturile şi scrierile posibile peste orele de program. Aşadar, Petru munceşte efectiv douăsprezece ore pe zi, în timp ce Pavel munceşte propriu-zis doar opt ore. În condiţiile unui sistem fiscal de tipul celui menţionat în exemplul anterior, ambii plătesc 400 de lei sub formă de impozite, pentru primele opt ore de muncă.

În condiţiile impozitării progresive, Petru va mai plăti 400 de lei, deoarece a ales să muncească încă patru ore, ceea ce a făcut ca veniturile lui să treacă într-o tranşă superioară de impozitare. În schimb, Pavel, limitându-se la primele opt ore şi la un venit monetar de doar 2000 de lei, va plăti doar 400 de lei. Evident, ambii obţin satisfacţii din timpul suplimentar: Petru obţine, din cele patru ore în plus, un venit de o mie de lei, impozitat cu 400 de lei, ceea ce înseamnă că-i mai rămân doar şase sute de lei, pentru a fi cheltuiţi pe bunurile şi serviciile care îi aduc plăcere; în schimb, Pavel obţine în orele suplimentare de lectură şi scriere de epistole satisfacţii care nu sunt impuse impozitării. Evident, avem de-a face cu o aberaţie. Acest lucru arată natura inerent imperfectă, ca să nu spunem aberantă, a sistemului fiscal. Totuşi, o posibilă impozitare a satisfacţiilor obţinute de Pavel prin lecturi şi scrierea de epistole ar fi, evident, şi mai aberantă. Merită să observăm un alt aspect: impozitarea proporţională ar reduce dimensiunea aberaţiei, dar n-ar elimina-o. O cotă unică de 20% ar însemna că, pentru venitul obţinut în orele suplimentare, Petru ar plăti un impozit de 200 de lei, nu de 400 de lei. Însă, spre deosebire de Pavel, el tot plăteşte un impozit pentru simplul motiv că a dorit să muncească un număr suplimentar de ore, spre deosebire de Pavel, care a preferat să-şi obţină satisfacţiile din utilizarea orelor de peste programul de muncă din citit şi din scris.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

 

Publicitate și alte recomandări video