Academicianul Bogdan Simionescu și un plan de țară despre creiere, nu autostrăzi

Eram în primii ani după ce m-am angajat la Ziarul de Iași când m-a sunat să mă roage să trec pe la biroul lui, de la Institutul de Chimie Macromoleculară. Am mai vorbit în trecut, ne-am consultat, ne-am și certat, că n-am fost mereu de-aceeași părere. Dar a urmat o întâlnire pe care pot să spun cu mâna pe inimă că n-am mai avut-o niciodată în cei 15 ani de când fac presă.

A fost singura dată când am intrat în biroul academicianului Bogdan Simionescu, de la institut. Nici nu-mi aduc aminte decât că părea o încăpere mare, dar stând față în față cu un birou aglomerat cu cărți între noi aveai impresia că spațiul se comprimă. Mi-a vorbit grav, fără să-și piardă acel accent dulceag, de dascăl, acel ton didactic, despre faptul că țara, în general, nu merge în cea mai bună direcție și că trebuie făcut ceva pentru asta. Academia, academicienii, profesorii, profesioniștii trebuie să se implice mai mult.

Am vorbit cred vreo două ore despre subiect. Nu mă chemase să se consulte cu mine, departe de mine să pretind că i-aș fi putut sugera ceva util, de-ajutor, ci să mă întrebe cum ar putea face să ajungă mai mult către presă din ce fac ei, în general. Am vorbit despre cât de greu comunică instituțiile, a fost de-acord, și mi-a povestit atunci unul dintre lucrurile pe care și le-ar fi dorit cel mai mult să fie împlinite. Dacă ar fi strâns cele câteva sute de academicieni și minți luminate din toate domeniile, ar fi vrut să meargă cu ele în școli să țină cursuri, demonstrații, conferințe. Era convins că ar fi ajuns la sufletul a mii de copii pe care să-i convingă să privească altfel știința, cartea, dorința de a învăța. Să meargă la universitate, fiindcă a spus de mai multe ori că îndepărtarea copiilor din mediul rural de studiile superioare este „un genocid” pe care nu ni-l permitem ca țară. Deja asta s-a demonstrat de ani că are dreptate.

Recunosc că la momentul respectiv mi s-a părut o naivitate, dar academicianului Simionescu, nu. Și-a petrecut toată viața de atunci – cred că au trecut aproape zece ani – făcând, între altele, și câte o conferință la care a invitat academicieni sau specialiști din orice domeniu să vorbească publicului neinițiat. N-a reușit să ducă academicienii în școli, nu la scara despre care vorbea atunci, în biroul de la institut. Dar n-a renunțat niciodată la dorința asta pe care eu simt că l-a măcinat toată viața: să dea mereu, înapoi, cât de mult poate. Și să ne încurajeze să facem cu toții asta.

E greu de explicat în cuvinte cât de mare e golul lăsat în urmă de academicianul Bogdan Simionescu, după ce s-a stins din viață luna trecută. E greu de înțeleg cât de devreme a plecat, când era extrem de lucid și coerent. L-am văzut parcă întristat, ultimele dăți când ne-am intersectat la un eveniment public, când vorbea despre țară. Fiindcă îi curgea un foc aprins prin vene când despre România, despre potențialul nostru, despre patriotism. Naționalismul în starea sa pură, nu simulacrul ăsta deșănțat de care se-agață partidele și politicienii în campanii.

M-am gândit la domnia sa după ce câștigat Maia Sandu alegerile, peste Prut. M-a întristat și cred că l-ar fi întristat și pe academicianul Bogdan Simionescu ura asta revărsată dinspre românii care blamează moldovenii că „se uită prea mult la ruși”. M-a oripilat și îndemnul cu tăiatul gazului dacă nu votează pro-Europa și alte tâmpenii fără număr debitate în spațiul public la noi, de oameni cu carte, dar fără scrupule. Iarăși se dovedește că academicianul avea dreptate, cu ani în urmă, când spunea că țara are oameni cu minte și carte, dar e greu să-i vezi dându-și cu părere la televizor.

Mă tot întreb cum ar fi arătat Academia Română astăzi, dacă acad. Bogdan Simionescu ar fi ajuns președintele forului. A pierdut la mustață alegerile în fața lui acad. Ioan-Aurel Pop. Nu știu dacă ar fi reușit să o deschidă publicului, așa cum și-a dorit mereu, dar știu că astăzi, în ciuda personalității remarcabile a președintelui Pop, Academia este mai turn de fildeș ca niciodată. Acum, mai mult decât oricând, în an „ultra-electoral”, extrem de tulbure, cu războiul la graniță și criza economică plutind în aer, am fi avut nevoie ca de aer de o îndrumare a elitei. Dar locul ei în spațiul public e ocupat și nu încearcă nimeni să-și facă loc în față ca să aibă ceva de spus. Nimeni care nu are și-un interes personal în spate.

Nu l-am întrebat niciodată pe domnul profesor dacă a crezut în Dumnezeu. Într-un exercițiu al imaginației, în care răspunsul său și al nostru ar fi „da”, îl văd stând astăzi alături de tatăl său, Cristofor Simionescu, umăr la umăr, doi dintre cei mai mari chimiști pe care i-a avut vreodată România. Ar sta lângă el drept și eliberat, fiindcă i-a purtat toată viața în spate atât greutatea numelui, cât și mizeriile aruncate de regim asupra sa. Și cu toate acestea a izbândit.

Îi văd stând pe amândoi și veghind îngrijorați asupra țării, pentru reputația și numele căreia și-au pus la bătaie viețile și carierele. Cred că academicianul Bogdan Simionescu a plecat dintre noi mâhnit că n-au fost îndeajuns de mulți oameni care să vadă lucrurile pe care el le-a simțit de ani. Care să creadă în tineri, să le dea speranțe, să îi cheme în țară și să le dea șansa să-și ajute țara. Așa cum a făcut-o el.

Dar o grijă nu trebuie să aibă academicianul, dacă mai poți purta grijile cu tine când mergi în stația următoare. Sigur nu va fi uitat. Am mai rămas câțiva care să-i ducem lupta mai departe.

Publicitate și alte recomandări video