Actrița Liliana Mavriș-Vârlan se contopește, de 40 de ani, cu păpușile cărora le dă viață pe scenă la Luceafărul. „Au devenit parte din mine”/ REPORTAJ

Drumul profesional al Lilianei a luat o turnură neașteptată după ce nu a fost admisă la facultatea pe care a visat-o: teatru.

„Fac parte dintr-o generație mai veche, am 38, 39 de ani de când sunt în teatru. Prin clasa a XI-a – a XII-a simțeam că fără teatru nu se poate… Era un vis greu de atins, pentru că existau foarte puține locuri la admitere. Am încercat la București și Iași, dar nu am reușit”, povestește ea.

Însă norocul i-a surâs în mod neașteptat: în sala de examen a fost remarcată de directoarea Teatrului pentru Copii, Natalia Dănăilă, care i-a oferit șansa de a intra în lumea păpușilor.

„A fost o întâmplare care mi-a schimbat destinul, iar de atunci păpușile au devenit parte din mine”, spune actrița.

Fiecare păpușă are propria personalitate și prinde viață în mâinile Lilianei

În parcursul său a aflat spectacol de păpuși nu se rezumă doar la actorie. „Pregătirea durează săptămâni întregi. Nu poți repeta fără păpușă, iar crearea acesteia durează”, explică artista. De la alegerea materialelor potrivite, până la realizarea detaliilor fine, fiecare păpușă este un proiect de sine stătător care necesită muncă meticuloasă și vine cu o serie de provocări.

„Există un moment special când ții păpușa pentru prima oară în mână și încerci să îi descoperi personalitatea, să vezi cum se mișcă, cum prinde viață. Este o relație ce se construiește în timp”, adaugă Liliana.

Îl amintește pe regizorul Constantin Brehnescu, de la „Luceafărul”, pe care îl socotește genial și care era „atât de creativ și căuta să îndulcească povestea.”

Are și acum în minte imaginile ședințelor de lucru pe care le avea acesta cu actorii în care le spunea că trăiesc într-o lume complet aparte. „Te înveți cu păpușa și după îți lipsește”, explică Liliana. Iar cuvintele lui Constantin Brehnescu în răsună și astăzi în minte, când le explica importanța contextului și cum să se pună în pielea personajelor. „Nu îl omorâm pe Lup, nu. Îl pedepsim. Îl punem în cui, să stea acolo.”

Cum îți retrăiesc actorii viața pe scenă la fiecare piesă. „Unele cuvinte sunt ca un cuțit în inimă”

Ea vede păpușa și teatrul în general ca fiind „un foarte bun psiholog” și spune că tu, ca actor, interacționând prima dată cu problemele tale, îți este mai ușor să le rezolvi doar dacă știi de ele. Dacă le înțelegi și le conștientizezi.

„De exemplu, joc în «Rățușca cea Urâtă». Unul dintre rolurile mele este mama lebedei, mama rățușcă, și acolo, când am puiul și îl prezint la celelalte, ele îi zic «Urâta! Urâta! Urâta!». Aceste cuvinte spuse de colegele mele, care nici măcar nu i le spun personajului meu, pur și simplu trezesc ceva din adolescența mea când nu eram sigură pe mine și nu eram cea mai frumoasă fată din clasă, ca să zic așa. Iar cu asta vreau să spun că pentru mine, cuvintele respective sunt ca un cuțit în inimă. Și mi-am dat seama cât de mult m-a afectat treaba asta”, povestește Liliana Mavriș-Vârlan.

Continuă spunând pentru un actor programul este haotic, fragmentat, mai ales dacă repeți și joci zilnic, iar asta o face să se gândească, pornind de la rolul „mamei rață”, că atunci când joacă mame, își revarsă altfel sentimentele.

Păpușile s-au născut acum mii de ani

Teatrul de păpuși nu s-a născut pur și simplu în mâinile actorilor care mânuiesc astăzi păpușile din cânepă groasă. Are o istorie vastă, rădăcinile sale regăsindu-se în ceremoniile religioase și ritualurile antice. Primele forme de teatru de păpuși au fost descoperite în Egiptul antic, unde figurine animate erau utilizate în ceremonii spirituale. În China, tradiția teatrului de umbre datează de peste două milenii, păpușile fiind folosite pentru a ilustra legende populare. În Europa medievală, spectacolele de păpuși erau un mijloc de divertisment popular, fiind prezentate la bâlciuri și piețe publice.

Liliana povestește că există în continuare legături cu aceste tradiții ale folosirii păpușilor ce datează de sute sau chiar mii de ani. În funcție de tehnica utilizată, păpușile sunt clasificate în mai multe categorii.

• „Cea mai simplă păpușă este bibabo, o păpușă pe mână, folosită adesea în spectacolele pentru copii, care arată așa, ca niște căpușoare”, explică Liliana.
• Mai sunt și marionetele din șosete, care sunt formate dintr-un șosetă și acționate prin introducerea mâinii în interior, cu deschiderea și închiderea mâinii simulând mișcarea „gurii” păpușii.
• Păpușa wayang, specifică teatrului indonezian, se mânuiește cu o tijă și creează efecte vizuale spectaculoase prin iluminare din spate.
• În Japonia și Indonezia, păpușile bunraku (n.r. teatru tradițional japonez care se concentrează pe povești tragice de dragoste) sunt manipulate de mai multe persoane simultan pentru a crea mișcări fluide și expresii detaliate.

Acum, în spectacolele de la Iași, marioneta este una dintre cele mai folosite păpuși. De altfel, este una dintre cele mai complexe forme de păpușărie, fiind controlată printr-un sistem de fire atașate la o cruce de lemn deasupra capului. Se crede că acestea au fost folosite în Egipt încă din anul 2000 î.Hr., când au fost manipulate figuri de lemn acționate cu sfori pentru a efectua acțiunea frământării pâinii. „

Marionetele pot avea până la 35 de fire, fiecare controlând o mișcare diferită sau o parte a corpului. Dacă trebuie să-și ridice șorțul sau să-și miște o mână într-un anumit fel, se adaugă un fir suplimentar”, a explicat actrița.

Când actorul se contopește cu păpușa căreia îi dă viață

Cultura chineză a dezvoltat o formă unică a teatrului de păpuși, teatrul de umbre. Păpușile din lemn acționate de bețe erau folosite alături de o sursă de lumină pentru a proiecta umbra acestora pe un decor textil alb. Păpușile de umbre sunt utilizate pentru a spune povești mitologice și istorice, creând un joc fascinant de lumină și întuneric. Aceste spectacole necesită o tehnică prin care siluetele sunt animate în spatele unui ecran translucid, iar efectele dramatice sunt intensificate de muzică tradițională.

În spațiul românesc nu a fost lipsit de această formă de artă dramatică. Primele păpuşi-măşti au jucat rolurile magico-rituale, în special cu ocazia sărbătorilor religioase. Măști precum Capra, Cerbul, Ursul se puneau în scenă ritualurile morții şi învierii, se invocau puteri ale naturii sau se ilustrau călătorii în lumea de dincolo şi totodată a celor inițiatice în universul naturii umane. „O păpușă îndrăgită în România este păpușa de masă sau de podea, într-un fel cam cum e Degețica (n.r. face referire la marioneta Degețica din spectacolul cu același nume).”

Liliana își amintește momentele când în ochii curioși ai copiilor exista numai păpușa care prindea viață, iar ea ca actor nu mai era percepută. Devenea una cu păpușa.

„Jucam Mowgli la sala mare și erau tot felul de păpuși, mai mari, mai mici, elefanții erau cât actorii… și vine la mine, nu la mine, la păpușă, un copil. O studiază, o ia de mânuță, de picioruș, se uită la păr și se uită la mine și zice «Pe unde vorbește?», iar eu îi spun «Păi eu vorbesc», el se uita la mine și face «Mhm…» ca și cum l-aș minți, că cum îmi permit eu să spun că vorbesc eu și nu păpușa.”

De-a lungul carierei, Liliana a observat impactul profund al teatrului asupra celor mici, dar și asupra adulților. A jucat în spectacole clasice și moderne, iar reacțiile publicului i-au confirmat de fiecare dată puterea acestui tip de artă. „Când jucam mama vitregă în Albă ca Zăpada, copiii mă huiduiau de fiecare dată când intram pe scenă. Dar, în momentul dramatic, când personajul își atingea scopul, se lăsa o liniște impresionantă în sală”, își amintește ea.

„Păpușa are o magie, dar nu știu dacă peste ani vom mai exista noi, păpușarii”

În timp ce în alte țări teatrul de păpuși pentru adulți este deja consacrat, în România acest segment rămâne limitat. Deși optimismul ei răzbate, Liliana recunoaște că viitorul teatrului de păpuși este nesigur odată cu apariția noilor tehnici. „Păpușa are un magnetism, are o magie, ca să zic așa, nu știu cum și nu știu de ce. Nu știu dacă peste ani vom mai exista noi, păpușarii. Poate vor fi holograme sau poate ceva inteligență artificială. Dar vreau să cred că copiii se vor juca în continuare cu păpuși. Totuși, teatrul nu este numai despre copii.” În timp ce în multe țări occidentale există trupe particulare care explorează universul teatrului de păpuși pentru adulți, în România, acest segment artistic este încă la început. Liliana subliniază că există un potențial enorm.

„În Occident există spectacole dedicate adulților care capătă o altă profunzime. Este fascinant să vezi cum păpușile pot aborda teme filosofice sau sociale complexe. Am văzut «Buzunarul cu pâine» de Matei Vișniec (n.r. poet și prozator român) și mi-a plăcut mult mai mult cu păpuși, în comparație cu ce văzusem înainte.”

Este de părere că păpușa nu ar trebui limitată, face referire aici și la texte. Textele clasice ca „Alba ca Zăpada” sau „Scufița Roșie” sunt foarte „crude”. Regizorul este cel care trebuie să grijă la modificările de percepție. „Când am intrat eu în teatru în ’86 era cenzură în timpul comunismului și venea cineva de la județ, cum ar veni, un responsabil pe cultură, și vedea dacă spectacolul poate fi dat. Și acum ne simțim cenzurați, oarecum, cu ce ține de corectitudinea politică”, conchide Liliana.

Aceasta este însă încrezătoare că, într-o formă sau alta, lumea păpușarilor va continua să dea viață personajelor în teatru, sub diferite forme, indiferent de dezvoltarea pe care o va aduce tehnologia. Ea, una, nu va lăsa niciodată păpușile să-și piardă personalitatea, acum că le-a descoperit-o, rând pe rând, piesă cu piesă.

Publicitate și alte recomandări video