Actuala confruntare geopolitică nu are în centru bătălia pentru democrație, ci competiția clasică pentru putere, resurse, influență

„Președintele Biden și-a dedicat discursul de adio de la Națiunile Unite virtuților diplomației și celebrării activității sale în slujba democrației globale. A fost imposibil să asculți cuvintele sale și să nu te întrebi în ce lume trăiește”, se scria recent într-un editorial din Wall Street Journal. Și Walter Russell Mead, unul dintre cei mai cunoscuți analiști de politică externă din Statele Unite, constata și el că gândirea diplomatică magică a lui Biden în încercările sale de a liniști Orientul Mijlociu au avut exact efectul opus. Un exemplu recent este informația furnizată de Reuters privind o serie de convorbiri secrete privind furnizarea unor rachete rusești anti-navă grupării teroriste Houthis prin intermediul Iranului, ceea ce ar permite acesteia să perturbe și mai mult traficul comercial prin Marea Roșie și Canalul Suez.

Kremlinul ar putea folosi o astfel de amenințare drept posibile represalii pentru decizia Statelor Unite de a permite Ucrainei să folosească rachete americane cu rază lungă de acțiune pentru a lovi ținte în interiorul teritoriului rus, una din solicitările majore, repetate, ale președintelui Zelenski. S-ar putea să fie doar o informație scăpată special de Moscova pentru a bloca solicitarea Kievului. Însă e cert că strategia a funcționat, administrația Biden continuă să refuze să dea un răspuns pozitiv demersului Ucrainei.

Este încă o dovadă a actualului context geopolitic, extrem de complicat și periculos, în care peste războiul din Ucraina și conflictele din Orientul Mijlociu se suprapune asaltul grupului reprezentat în principal de Rusia, China, Iran, Coreea de Nord, cu sprijin din partea Venezuelei, Cubei, Nicaragua și a multor alte țări din așa-numitul Sud Global, împotriva actualei ordini internaționale de sorginte americană. Întâlniri precum cea recentă din Turkmenistan dintre Vladimir Putin și noul președinte iranian Masoud Pezeshkian, care cu acest prilej și-a exprimat dorința de a încheia cât mai rapid un acord de parteneriat strategic cu Rusia (Teheranul are un astfel de acord, secret, și cu China), se înscriu într-o astfel de logică.

Aceasta este maniera în care trebuie privite evoluțiile la care asistăm pe acest front multiplu, precum și motivațiile reale ale actorilor implicați în această bătălie globală încurajată de ceea ce gruparea menționată mai sus consideră a fi declinul puterii și influenței occidentale pe plan mondial. Iar una dintre erorile majore făcute în acest context este chiar premisa fundamentală în care este interpretată actuala confruntare geopolitică, aceea a unei competiții globale între țările democratice, pe de o parte, și regimurile autocratice sau totalitare, pe de alta. O bătălie pentru „triumful democrației”. Este eticheta care se pune, de pildă, peste descrierea războiului din Ucraina, ceea ce le permite celor care critică sprijinul acordat Kievului să mute discuția, convenabil, în zona subiectelor legate de democrația problematică și corupția din Ucraina. Deși, evident, situația sociopolitică de acolo este totuși semnificativ mai bună prin comparație cu represiunea din Federația Rusă.

Este o viziune tributară manierei în care cea mai mare parte a politicienilor, mass-media și mediului academic din spațiu occidental văd lumea. Una cum și-ar dori ei să fie, nu cum este în realitate, după cum observa inspirat Nadia Schadlow, care a ocupat poziția de Consilier adjunct pentru Securitate Națională în administrația Trump. În realitate, asistăm la tipul de confruntare geopolitică clasică pentru putere, resurse, influență, deși sună bine să o prezinți drept o bătălie pentru democrație. Din naivitate sau din rațiuni care țin de încadrarea în tipare de discurs convenabile. Dar, deși s-ar putea să nu ne placă această descriere care iese din cheia morală cu care eram obișnuiți, e important să realizăm că oricât de șchioapă ar fi democrația din Ucraina este evident în interesul nostru, de pildă, din rațiuni de securitate, să avem între noi și Rusia o țară tampon din sfera occidentală de influență decât un satelit al Moscovei.

Administrația Biden și aliații europeni au sperat că abordarea în această cheie va face mult mai facilă ralierea unui front internațional larg împotriva Moscovei. Nu s-a întâmplat asta. Multe țări din spațiul extra-occidental au decis, din rațiuni care țin de interesele proprii, cum ar fi relațiile economice cu China, sau din resentimente, să rămână mai degrabă, explicit sau mai discret, de partea Rusiei. În timp ce Turcia, formal membru NATO, întreține relații cordiale cu Moscova sau cu regimul Maduro din Venezuela și și-a exprimat dorința de a adera la BRICS, principala contrapondere politică, economică, diplomatică la Occident.

A doua eroare a administrației Biden, dar și a majorității europenilor este aceea de a crede că orice conflict poate fi rezolvat pe cale diplomatică. Evident este formula de preferat, dar asta nu înseamnă că este automat și posibilă. În Orientul Mijociu s-a dovedit a fi chiar contraproductivă. „Dl Biden a judecat în mod fundamental greșit ce este diplomația și ce poate și ce nu poate face”, remarcă Walter Russell Mead. „La fel ca mulți alții din lumea politică democrată, dl Biden a respins ideea unui exces de încredere în forța militară, doar pentru a atribui puteri magice similare diplomației. Diplomația în căutarea unui obiectiv politic irealizabil este la fel de greșită ca și aventurismul militar prost conceput și poate fi în cele din urmă la fel de costisitoare.”

La fel de deplasată este și naivitatea Europei față de Iran, subliniază într-un articol din Politico Oliver Rolofs, care a fost șeful departamentului de comunicare al Conferinței de Securitate de la München. „Nu doar lipsa de hotărâre caracterizează politica UE privind Iranul, ci și optica proastă. Cum a putut Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe, Josep Borrell – care, spre ușurarea multora, va părăsi în curând funcția – să trimită la Teheran un înalt reprezentant al Serviciului său european pentru acțiune externă pentru a participa la numirea noului președinte iranian? Și cum ar putea acest trimis să pozeze pentru o fotografie de grup cu liderii talibanilor, Hamas și ai altor grupuri teroriste?”

În fine, o a treia observație importantă este aceea de a înțelege mizele reale care sunt în joc și care sunt soluțiile realiste, nu cele ideale. Din nou, dacă ne întoarcem la războiul din Ucraina, e greu de crezut că vor putea fi recuperate teritoriile controlate de Rusia. Ucraina nu are capacitatea și resursele militare să le obțină. După cum nici Occidentul nu pare să mai aibă determinarea să o sprijine pe termen nedeterminat. Însă ar fi extrem de riscant să fie forțată Ucraina să semneze orice fel de acord de încetare a focului pentru că asta ar însemna să ignori complet miza globală a conflictului și previzibilul impact negativ major al acestei soluții asupra Occidentului în ansamblu.

În acest context, multe din discuțiile din Occident, dar și de la noi s-au concentrat pe pericolul escaladării conflictului din Ucraina, pe extinderea acestuia în restul Europei. Se vorbește chiar de posibilitatea atacării unor state din NATO. Sigur, discursul de la Moscova, livrat mediatic, în special de televiziunea de stat, dar și de alți vectori de comunicare ai Kremlinului, sau prin voci precum Dmitri Medvedev, Serghei Lavrov (inclusiv recent prin intervenția sa de la ONU) sau chiar Vladimir Putin, a avut grijă să cultive aceste temeri. Modificările anunțate în doctrina militară a Federației Ruse intră în aceeași categorie.

Țintele principale vizate de retorica rusească nu sunt guvernele occidentale, ci opinia publică de acolo. Dacă sperii oamenii poți să creezi o presiune politică considerabilă asupra guvernelor în favoarea diminuării sprijinului acordat Ucrainei și forțării Kievului să accepte eventual un armistițiu în condiții favorabile Moscovei. O strategie de comunicare care se dovedește a fi în mod evident una de succes, dacă ar fi să ne referim fie doar și la reticența administrației Biden de a da undă verde ucrainenilor să utilizeze rachetele cu rază lungă de acțiune pentru a ataca ținte importante din interiorul Rusiei.

Pe de altă parte, un atac militar împotriva unor țări NATO este foarte puțin probabil. Ar fi extrem de riscant pentru Rusia care după cum se vede are dificultăți să străpungă defensiva ucraineană. Kremlinul e totuși un actor rațional. Strategia sa pe termen mediu și lung e una mai sofisticată. Una din problemele cu care se confruntă europenii, Occidentul în general, este maniera relativ simplistă în care este privit conflictul din Ucraina. Mulți cred, și la noi, și în Vest, că un acord de încetare a focului, care ar pleca de la o privire realistă a situației de pe teren acceptând cedarea, de facto chiar dacă nu de jure, a teritoriilor ucrainene din estul țării, ar liniști ca prin farmec lucrurile și ne-am putea întoarce la liniștea relativă dinaintea începerii conflictului.

Numai că lucrurile nu stau nici pe departe așa. Atunci când a atacat Ucraina, Rusia nu a avut ca scop doar incorporarea definitivă a regiunilor estice și instalarea unui regim marionetă la Kiev. Acestea erau evident doar obiective tactice, de parcurs, menite să decapiteze definitiv ambițiile Ucrainei de aderare la spațiul occidental. Nu doar la NATO, ci și la UE. Așa că problema majoră, care deocamdată nu pare să aibă soluție, este ce garanții reale îi poți da Ucrainei și cum o menții, după încheierea unui astfel de acord, în sfera de influență occidental?

Prin declanșarea atacului, Moscova nu a urmărit doar controlul întregii Ucraine. În tandem cu China, dar și cu alte țări precum Coreea de Nord și Iranul, a avut în vedere un obiectiv strategic mult mai amplu, asumat de altfel explicit de Vladimir Putin și Xi Jinping în cursul întâlnirilor lor succesive, acela de a înlocui actuala ordine mondială, de sorginte americană, cu una care să le fie favorabilă. Pe termen lung, China vrea să înlocuiască Statele Unite în poziția de hegemon mondial, plecând de la premisa declinului iremediabil al acestora. Demersul aparent benign al Beijingului și Moscovei în favoarea unei „lumi multipolare” trebuie interpretat drept dorința Rusiei și a Chinei de a li se recunoaște dreptul legitim de a-și trasa propriile sfere de influență în regiunile apropiate.

Mai concret, asta presupune forțarea unei retrageri, parțiale sau totale, a Americii din Europa și din Asia. La pachet cu demersul de subminare a dolarului drept monedă de referință internațională (subiect care va fi cu siguranță abordat la viitoarea reuniune BRICS de la Kazan), și exploatarea și amplificarea pe toate căile, pe formula războiului hibrid, a faliilor majore societale din America și Europa. Se vor retrage Statele Unite din Europa, chiar și parțial, prin diminuarea interesului Washingtonului pentru vechiul continent în combinație cu o amplificare a tendințelor de decuplare europene enunțate, iată din nou, în ultima vreme? Și dacă da, care vor fi consecințele?

Este o întrebare deschisă, dar, dacă ne luăm după discursurile mai vechi și mai noi ale lui Emmanuel Macron (ultimul, cel de la Berlin) ,dar și după Raportul Draghi, după declarațiile unui alt fost premier italian, Enrico Letta, care pledează pentru o Europă Suverană, sau după schimbarea de gardă de la Washington, unde liderii politici care aveau legături tradiționale și emoționale cu Europa fac loc altora mult mai deconectați de vechiul continent, nimic nu poate fi exclus.

Deocamdată războiul din Ucraina țin Statele Unite ancorate în Europa, dar, dacă se va ajunge la un acord, mai ales dacă acesta ar fi perceput drept o victorie a Moscovei, lucrurile s-ar putea schimba radical. În această combinație de factori, o relativă decuplare transatlantică și o consolidare a poziției Rusiei pe flancul estic, o „UE suverană” ar fi aproape obligată să discute cu Moscova un nou aranjament de securitate pe continent. Nu ar fi neapărat ceva cu totul surprinzător. Să nu uităm că, în plin Război Rece, generalul De Gaulle își dorea cu ardoare o îndepărtare de anglo-saxoni, adică de America și de Marea Britanie, și o apropiere de Uniunea Sovietică. Iată ceva ce ar putea să ne privească direct pentru că nu știm cum s-ar putea delimita sferele de influență în noile condiții.

Publicitate și alte recomandări video