Actualitatea europeană: trei teme și multe întrebări

Primul subiect este și cel mai recent: scrutinul din Brandenburg a avut loc duminica trecută. Dar el a fost mereu interpretat în conexiune cu alegerile regionale din Thuringia și Saxonia, desfășurate la 1 septembrie, ceea ce este normal și corect. De data aceasta, social-democrații (SPD) aflați la guvernare au reușit să cucerească primul loc, după performanțe foarte slabe în celelalte două landuri, devansând extrema dreaptă (Alianța pentru Germania – AfD), următoarele locuri fiind ocupate, la mare distanță, de Alianța Sahra Wagenknecht (BSW – extrema stângă) și creștin-democrați, în timp ce verzii și liber-democrații au ratat intrarea în parlamentul regional. Probabil că SPD și-ar fi dorit o cooperare cu marii rivali de pe plan național, creștin-democrații, dar cifrele nu dau majoritate unei astfel de formule, astfel că va trebui configurată o coaliție cu BSW. Ceea ce ne duce la cea mai importantă concluzie a alegerilor din luna septembrie: în Estul țării (fosta RDG comunistă) se profilează un subsistem de partide specific. Cu extrema dreaptă în primele două partide și BSW situată solid în primele patru, cu micile partide convenționale aproape dispărute, cu marile partide postbelice abia însumând 50-55% din voturi, Germania de Est pare foarte diferită de landurile mai prospere din vestul țării. În zilele următoare, toate aceste rezultate își vor face simțite reverberațiile la Berlin, unde cancelarul Olaf Scholz (care a căpătat un moment de respiro în propriul partid, după victoria din Brandenburg) trebuie să-și convingă partenerii verzi și (mai ales) liber-democrați să rămână într-o coaliție guvernamentală care le afectează serios popularitatea.

Și în Franța are loc o modificare în sistemul de partide, una mai puțin spectaculoasă, dar foarte importantă. Formarea guvernului Michel Barnier – practic, o coaliție între constelația de partide pro-Macron (dominată de „Renaissance”) și dreapta tradițională (Republicanii) – ne semnalează eșecul unei vechi ambiții a lui Emmanuel Macron de a crea o forță situată chiar la centru (un partid „și…, și…” sau „nici…, nici…”), care să domine politica franceză. Dar, dincolo de faptul că scorul acestui centru nu mai este impresionant, s-a văzut că tabăra de stânga a devenit tot mai puțin sensibilă la avansurile centriste, preferând să construiască o coaliție ideologică incoerentă, dar perseverentă. La dreapta, însă, lucrurile au stat altfel, ceea ce a condus la un proces de droitification, de evoluție spre dreapta a centriștilor. Este un proces evident din 2022 încoace, în ciuda grijii domnului Macron și a apropiaților săi centriști de a include în guverne oameni proveniți din stânga politică (așa cum este, desigur, chiar președintele Macron). Dar realitățile politice nu pot fi ușor învinse: în ultimii ani, guvernele domnului Macron au colaborat cu republicanii, iar coaliția condusă acum de Michel Barnier – el însuși, un republican – nu face decât să confirme această relație. O relație care nu ar trebui să ne surprindă, pentru că exact aceasta a fost situația timp de decenii, din epoca Giscard d’Estaing până în epoca Sarkozy: formațiuni de dreapta și centru-dreapta distincte, dar capabile să se coalizeze în fața unei stângi care, la rândul ei, era capabilă să strângă rândurile în momentele decisive.

Și tot din Franța a venit semnalul care a mai generat puțin suspans într-un proces care, altfel, ar părea mai degrabă calm și consensual: formarea noului Colegiu al Comisarilor, vârful politic al Comisiei Europene. Domnul Thierry Breton, comisar în funcție renominalizat de guvernul de la Paris, s-a retras en fanfare din echipă, criticând stilul de conducere al doamnei Ursula von der Leyen. Din câte se pare, aceasta din urmă a deschis cutia Pandorei, cerând (neoficial) conducerii franceze să facă o altă nominalizare, iar un asemenea gest nu poate fi explicat altfel decât pornind de la ciocnirile pe care le-a avut cu domnul Breton în precedentul mandat. Evident că domnul Macron este prea orgolios pentru a fi pus într-o asemenea postură, dar nu ar fi agreat nici atribuirea unui portofoliu marginal comisarului francez. Astfel că misiunea de a rezolva problema cuadraturii cercului i-a revenit chiar lui Thierry Breton, care s-a retras prin intermediul unei scrisori publice, acide. În locul său a venit Stéphane Séjourné, un vechi consilier al președintelui francez, fost ministru de externe și, din câte se spune, unul dintre puținii politicieni francezi care folosește persoana a doua singular în relația cu domnul Macron. Flexibilitatea Parisului a fost recompensată printr-un portofoliu care, deși pe mulți îi nemulțumește, sună totuși bine pentru clasa politică franceză – vicepreședinte executiv pentru „prosperitate și strategie industrială”. Domnul Séjourné nu are (sau cel puțin nu pare să aibă) veleitățile de „țar” manifestate la vremea sa de domnul Breton, așa că se poate conta pe o colaborare mai lină cu doamna von der Leyen și cu comisarii pe care indirect îi va coordona, grație poziției de vicepreședinte executiv. În fine, dar despre aceste chestiuni vom avea ocazia să discutăm cu alte ocazii, mai ales că urmează audierile în comisiile de specialitate ale Parlamentului European și se fac deja speculații despre candidații care vor avea probleme (din fericire, în discuție nu apare deloc numele propunerii românești).

Publicitate și alte recomandări video