„Ad Libitum” – Andrei Ioniță și Edit Arva: clipe memorabile din stagiunea ieșeană

Seară Mozart cu „Ad Libitum”

Marți 6 mai am reascultat cvartetul de coarde Ad Libitum. Trebuie consemnată în primul rând rezistența acestei formații pe parcursul a 27 de ani în care succesul, tragedia, incertitudinea, puterea de a nu lăsa greutățile să învingă, vocația de a cânta împreună, din nou succesul au punctat cercul existențial. Cred că nimeni dintre cunoscătorii evoluției cvartetului „Ad Libitum” încă din deceniul 1991-2000 nu a uitat lumina clară, aproape toridă, dinamismul tineresc, detalierea „cu vârf de peniță” a meandrelor desenului melodic, vivacitatea, pregnanța, atractivitatea cântatului împreună ce caracterizau fiecare program de recital. Au fost calități reținute și de memoria „rece” a înregistrărilor de pe primele discuri. Pilonii de maximă rezistență ai construcției muzical-expresive, violonistul Adrian Berescu și violoncelistul Filip Papa și-au acordat impetuozitatea temperamentală apolinicilor – violonistul Șerban Mereuță, violistul Bogdan Bișoc –, stabilind împreună admirabilul echilibru stilistic-sonor ce contribuia la performanța interpretărilor impusă de partiturile unor Beethoven, Debussy, Bartók. Ascultându-i în istorica sală a Filarmonicii din strada Cuza Vodă nr. 29 singur sau în compania colegilor de la TVR Iași, care înregistrau programele de recital, am avut mereu siguranța clipelor de har atinse de cei patru instrumentiști, rămase în memoria magnetică asemenea unei flori într-un album, niciodată vestejită. Am evocat prima vârstă a cvartetului „Ad Libitum” deoarece comparația cu vârsta sa de acum nu poate fi evitată.

După dispariția (și azi) incredibilă a lui Adrian Berescu, în fața pupitrului primei viori s-a așezat Alexandru Tomescu – alt virtuoz, dar nu peste mult timp viața i-a despărțit din nou pe cei patru muzicieni. Atipic unei formații atât de mici, care își datorează de obicei, oriunde în lume, succesul și longevitatea lucrului permanent împreună, transformat aproape într-o viață trăită în comun, destinul „Ad Libitum” impune și acum splitarea continuă a primului violonist, devotat în egală măsură carierei de solist, de profesor, domiciliului în alt spațiu geografic-spiritual. Este cazul lui Remus Azoiței – altă „voce” impetuoasă ce luminează, încălzește, echilibrează și mai mult, păstrează omogenitatea sonoră, personalitatea cvartetului „Ad Libitum”.

Aceste caracteristici pot fi căutate, observate ușor mai ales în cazul muzicii lui Wolfgang Amadeus Mozart. Cei patru interpreți au avut inițiativa de a se dezvălui în festival cântând numai Mozart – opusurile nr. 1 în sol major KV 80 „Lodi”, în do major KV 157 și în sol major, KV 387 „Primăvara”. Este o muzică deschisă, cinstită, din care orice redundanță, orice artificiu, orice notă „de umplutură” lipsește. Dacă formula „melodie infinită” nu ar fi atât de mult relaționată cu stilul romanticului prin excelență Richard Wagner, poate că și lui Mozart i s-ar potrivi statutul de autor al melodiei infinite. În genurile „operă”, „concertant”, „simfonic”, „vocal-simfonic”, șirul nesfârșit „de arteziană” al ideilor melodice, claritatea frazelor, numărul întotdeauna echilibrat-argumentat al ornamentelor, imaginația admirabil strunită a dezvoltărilor melodice, firescul „vorbirii inspirate” prin mijlocirea sunetelor, virtuozitatea tehnică menită să nu îți atragă atenția „pe loc”, ci să îți revină în auz după ce fluxul muzical s-a sfârșit – sunt tot atâtea greutăți pentru instrumentiștii necultivați, neexperimentați. Este unul dintre motivele pentru care și cvartetele de Mozart îi înfricoșează pe mulți.

Programul ales de „Ad Libitum” m-a atras încă de la lectura cuprinsului. Audiția în sala de concert este o plăcere, o confruntare, un nou examen. Remus Azoiței, Șerban Mereuță, Bogdan Bișoc, Filip Papa se bazează pe muzicalitatea, experiența, flerul, adaptabilitatea stilistică și comunicarea permanentă în timpul creării muzicii. Pentru că se întâlnesc doar în preajma recitalurilor, cei patru muzicieni academici au, într-un fel, statutul muzicienilor de jazz care trăiesc în orașe, în țări diferite, se regăsesc doar la înfăptuirea unor proiecte comune (concerte, discuri) ori se cunosc prima dată cu ocazia acelor „examene de plăcere”, cum se pot numi întâlnirile unice, ocazionale, nepregătite, cunoscute sub denumirea „jam sessions”. De multe ori, în jazz se improvizează pe teme cunoscute, fiecare contribuind fundamental la realizarea unor versiuni deplin coerente, imaginative, omogene și atractive ca interpretare. La cultura, experiența, excelența lor tehnică, nici instrumentiștii din „Ad Libitum” nu au nevoie de prea multe repetiții. Ei se ascultă, se urmăresc, se înțeleg din priviri. Lipsește, bineînțeles, elementul „improvizație” fiindcă tot ce cântă este scris în partitură. Dar am pus întâlnirile lor muzicale în relație cu jazzul spre a sublinia succesul unei conviețuiri muzicale punctată de absențele amintite mai sus.

Virtuozul Andrei Ioniță

Al doilea spectacol al excelenței a fost programat peste două seri, pe 8 mai, tot în cadrul Festivalului internațional de muzică de cameră. Ascultându-l pe instrumentistul oaspete nu am putut împiedica amintirea serilor din sala de concert și a înregistrărilor ce ne-au prilejuit admirația pentru soliștii Radu Aldulescu, Cătălin Ilea,  Răzvan Suma. Expresia, căldura timbrului sonor al violoncelului se apropie cel mai mult de voce – calitate specială întâlnită la puțini muzicieni dedicați acestui instrument. Tânărul Andrei Ioniță a ajuns la nivelul excelenței. Dincolo de servitutea stilistică obligatorie pentru orice interpret, indiferent de epoca și numele compozitorului, mai mult decât vecinătatea perfecțiunii, impresionează de la audiția primelor fraze melodice, chiar a primelor note patosul tineresc, solar, limpezimea sunetului, comunicativitatea „spunerii” muzicale. Au fost „imaginile” de o frumusețe emoționantă apărute din momentul de început al recitalului – poeticul Adagio și Allegro opus 70 de Robert Schumann, piesă de permanent succes pretutindeni în lume.

Altă piesă de rezistență din repertoriul pentru violoncel și pian este Sonata în mi minor opus 38. Potrivită alegere pentru continuarea recitalului, deoarece s-a păstrat fluiditatea stilistică romantică, acel patos sentimental propriu tinereții în conjuncție cu maturitatea – a lui Brahms, ajuns în 1865, când a scris lucrarea, la 32 de ani, și a lui Andrei Ioniță, care își poartă cu superbie cei 31 de ani. Am fost tentat să scriu cuvintele „empatie”, „rezonanță” de temperament și sensibilitate la climatul compozitorului german. Dacă Andrei Ioniță ar fi cântat doar opusul 38, le-aș fi scris cu toată convingerea, dar orânduirea în program a Dansului oriental opus 2 nr. 2 de Serghei Rahmaninov, a Serenadei spaniole opus 20 de Alexandr Glazunov și a Sonatei în re minor opus 40 de Dmitri Șostakovici impune automat observația adaptării muzical-sentimentale la tot ce a interpretat pe cele două scene ieșene – în aula Bibliotecii Centrale Universitare și la Casa Studenților. În privința monumentalei sonate de Brahms, mai trebuie remarcată soliditatea construcției sonore a violoncelului în contrapuncticul Allegro, partea a III-a, sunet compact impus de scriitura consistentă și pentru pian. Astfel s-a edificat impresia echilibrului desenelor poetic-lirice cu cele clar afirmative, puternic susținute ritmic. Sonata de Brahms oferă mult celor doi interpreți la violoncel și la pian, inclusiv prilejul susținerii pe mari segmente de timp a desfășurării dramatic-epice, bazată pe soliditatea invenției și pe consistența comentariului dezvoltător.

A doua structură de forță a recitalului s-a constituit din Sonata în re minor opus 40, alt gest creator romantic înregistrat pe portative de un compozitor încă mai tânăr – Dmitri Șostakovici ajunsese în 1934 la 28 de ani. Gest creator romantic la jumătatea secolului al XX-lea? Da, pentru că Șostakovici a fost obligat de puterea politică să renunțe la experimentele „formaliste” ale muzicii moderne, găsindu-și în neo-clasicism și post-romantism spațiile de construcție ale opusurilor miniaturale sau monumentale. Am admirat oferta interpretativă a acestei sonate pentru că scriitura este, tipic lui Șostakovici, mai plină de contradicții melodice, ritmice, mai surprinzătoare ca discurs, mai bogată ca plasticitate sonoră – deși instrumentele sunt doar două: pianul și violoncelul.

Pianista Edit Arva are o bogată experiență scenică în domeniul cameral, stabilind mereu conversații de la egal la egal cu partenerii instrumentiști sau interpreți vocali. Pentru că am scris în prima parte a cronicii despre Filip Papa, trebuie menționată înțelegerea pe plan muzical cu violonceliștii datorită capacității de comunicare, tehnicii redutabile, adaptării la stilul de cânt al fiecăruia. De la poemele lirice compuse de Schumann și Brahms – la înnegurările, tristețile și confesiunile șoptite ale lui Șostakovici, totul a fost înțeles, exprimat de Edit Arva în comuniune cu virtuozul violoncelului Andrei Ioniță.

Din fericire, Andrei Ioniță a mai putut fi ascultat la Iași în seara de 9 mai ca solist al orchestrei Filarmonicii. Deși nu se ridică la consistența ideilor, la inspirația și eficiența scriiturii orchestrale, la strălucirea ideilor melodice ușor memorabile din  Simfonia spaniolă, șlagăr de necontestat al repertoriului violonistic, Concertul în re minor pentru violoncel și ansamblu simfonic face parte din categoria de lucrări ce rezistă numai în funcție de virtuozitatea și carisma interpreților. A fost cazul versiunii realizată de Andrei Ioniță și dirijorul Cristian Mandeal. Nu este o obișnuință a celor doi, care și-au legat numele de capodopere ale repertoriilor, dar ascultând Concertul de Lalo s-a adeverit din nou că interpretul este al doilea creator al unei compoziții, o poate distruge sau îi poate revela calități ascunse. Ori se pune pe sine în valoare. Nu mă feresc să cred în repetarea audiției opusului de Lalo doar dacă interpretul ar fi tot Andrei Ioniță.

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video