Caută 
1 MIN
Când vom citi un roman despre masacrul de la Ip, scris de un autor ungur? Dar despre masacrul de la Fântâna Albă, scris de un rus? Dar despre pogromul de la Iaşi, despre deportarea ţiganilor (în Transnistria), scris de un autor român?
„Între apariţia ediţiei turceşti şi cea a ediţiei în limba engleză a acestui roman, în 2006, am fost acuzată de «ofensă la adresa identităţii turce», conform Articolului 301 al Codului Penal Turc. Acuzaţiile care mi s-au adus s-au datorat cuvintelor unor personaje armene din roman: puteam să fiu condamnată la trei ani de închisoare, însă în cele din urmă acuzaţiile au fost retrase. În tot acest timp, am fost destul de norocoasă să primesc un sprijin enorm de la mulţi oameni, atât prieteni, cât şi necunoscuţi, de naţionalităţi şi religii diferite. Le datorez mai mult decât aş putea spune vreodată.”
Sunt, acestea, precizările autoarei, Elif Shafak, postate la sfârşitul romanului Bastarda Istanbulului (Polirom, 2012, „Ziarul de Iaşi”, 2013) care a provocat, la apariţie, aşa-zicând, o vie emoţie în lumea politică şi culturală. Tot în finalul cărţii, prozatoarea aduce mulţumiri şi-şi exprimă recunoştinţa „faţă de numeroase familii armene şi turce (…) în special bunicilor armence şi turcoaice care au un talent aproape natural de a transcende înseşi graniţele pe care naţionaliştii de fiecare parte le iau de bune.” Ca moto, autoarea transcrie „Începutul unei poveşti turceşti… şi al uneia armeneşti”, identice. Ceea ce vrea a spune din start că, între cele două popoare/ culturi există similitudini şi interferări de adâncime, neexplorate sau ignorate doar de cei ce nu vor să le vadă. Prozatoarea pare a fi luat în calcul riscurile unei astfel de scrieri, aşa încât, ici-colo, „vocea autorului” se face auzită prin vocea unor personaje: „Literatura are nevoie de libertate ca să prospere. (…) Deşi toate cărţile erau potenţial dăunătoare, romanele erau cu mult mai periculoase. Ficţiunea te putea cu uşurinţă îndruma pe o cale greşită, te putea atrage în universul poveştilor, unde totul e fluid, donquijotesc (…) Imaginaţia era o magie fascinantă şi periculoasă pentru cei care erau obligaţi să fie realişti în viaţă, iar cuvintele puteau fi otrăvitoare pentru cei sortiţi să fie reduşi întotdeauna la tăcere.” Parcă citim reacţii la literatura parabolică, oraculară, „cu cheie”, din glorioşii ani ai realismului socialist… La o cafenea exclusivistă din Istanbul („oraşul inimilor frânte”), unde s-adună boema intelectuală (şi caricaturală, pentru cei ce o percep dinafară), se exprimă opinii frustre, necenzurate şi nepedepsite, atâta timp cât rămân în spaţiul dinlăuntru. Acolo, non-conformiştii, cei care critică regimul (sau orice iese din canon), nu pot fi decât „Caricaturistul Alcoolic”, „Scenaristul Nenaţionalist de Filme Ultranaţionaliste”, „Gazetarul Homosexual”, „Poetul Extrem de Netalentat”… Citind, oare de ce mă gândeam – necunoscînd disidenţi turci/ armeni – la un Păstorel Teodoreanu, Paul Goma, Ion Negoiţescu, Mircea Daneliuc, Doina Cornea, Dan Petrescu, Dorin Tudoran, Luca Piţu?!… Pentru că şi despre ei (şi despre atâţia alţii), imediat ce fluierau în biserică (nu respectau canonul!) se şi răspândea zvonul că sunt alcoolici, homosexuali, netalentaţi, nebuni, hoţi…, că-i înşală nevasta, sau ei o înşală…
Scriitorii, artiştii, creatorii, în orice societate, sunt nişte minoritari – admiraţi, toleraţi, persecutaţi, ignoraţi, ironizaţi, dispreţuiţi – depinde de cine şi de ce. În acelaşi timp şi aproape în orice ţară există minorităţi etnice şi religioase, având parte cam de aceeaşi percepţie. Şi acestea – minorităţile – au cam aceleaşi opinii, reacţii, percepţii – faţă de majoritate. Cu ani în urmă (înainte de ’90), după o vizită în Danemarca, Fănuş Neagu ne povestea (pe terasa Casei Scriitorilor de la Neptun) cum a fost acolo, la scandinavi. Între altele, i s-a luat un interviu la televiziunea daneză şi, la un moment dat, reportera l-a întrebat (cum se obişnuieşte): „Dacă n-aţi fi scriitor, ce-aţi fi vrut să fiţi?” „Ungur din România”, a răspuns Fănuş, spre nedumerirea moderatoarei şi, probabil, a telespectatorilor. Era, mi se pare, perioada când, la Budapesta, apăruse o Istorie a Ungariei Mari, care inflamase – şi pe bună dreptate – spiritele în România, ajungându-se chiar la replici şi polemici oficiale… necordiale, „între ţări frăţeşti”. Fantome şi simptome sunt şi-acum. Ele se disipează de la cel mai înalt nivel, până la cetăţeanul „de rând” unde, îndeobşte, îşi pierd forţa, îşi diminuează efectul. Totul vine din necunoaşterea, neasumarea şi/ sau ignorarea trecutului. Plus credinţa că doar tu ai dreptate. Şi-mi povestea un prieten-poet, Eugen Axinte (Domnul să-l aibă-n paza sa!), căsătorit cu Ilona cea minunată: „Când mă-ntâlnesc cu socru-miu, lucrurile merg bine până ce, cumva, discuţia alunecă spre români şi unguri, drepturi şi datorii istorice… Dacă-i amintesc de Ip, imediat se inflamează… Nici eu nu suport… Aşa încât, mai degrabă ne evităm…”
De ce această lungă paranteză, când pornisem a scrie despre o carte în care e vorba de turci şi armeni, mai exact despre bing-bangul care a declanşat istorica lor despărţire/ nesuportare: genocidul de la 1915?! Spre a arăta – fără să demonstrez – că istoria/ istoriile se repetă, cu variante şi detalii insolite, desigur. În timp, detaliile se pierd, chiar şi faptul istoric (abominabil) intră în fondul pasiv al memoriei, dacă nu cumva este ucis – sau scos de-acolo – cu forcepsul. În ceea ce mă priveşte, nu am parti-pris-uri pentru armeni sau pentru turci, cum nici autoarea, Elif Shafak, turcoaică fiind, se străduie a nu le etala. Cât despre turci, care ne-au ţinut sub papuc vreo juma’ de mileniu – ar trebui, oare, să-i privesc (vorba poetului) „cu o ură ne-mpăcată”? Dar acea ură, dacă şi-a avut justificarea la moşii şi strămoşii noştri, şi-a pierdut, prin şi peste timpuri, puterea. Ce-a rămas? Istorisirile, legendele, romanele şi povestirile, poeziile (anonime sau auctoriale) care, ajutându-ne să nu uităm, ne-au ajutat să ne-mpăcăm: cu istoria, cu noi înşine. Mă-ntreb doar: ce-au zis/ ce-ar zice turcii dacă au citit/ dacă ar citi măcar o parte din literatura noastră anti-otomană?! În mod sigur nu ne-ar mai privi/ primi cu aceeaşi simpatie (câtă o fi) şi, până una-alta, ne-ar tăia cauciucurile, ne-ar sparge parbrizul la maşină sau… ne-ar lua boii de la bicicletă…
Gesturi naiv-sfidătoare îşi fac mereu turcii şi armenii, justificate de faptul că tot ce s-a petrecut înainte de Atatürk – făuritorul Turciei moderne – nu este istoria lor, ci a otomanilor… Statul turc (modern!) nu şi-a cerut niciodată scuze poporului armean, pentru genocid, acesta fiind unul din principalele motive (poate chiar primul) pentru care Turcia nu e primită în UE. A pronunţa cuvântul genocid, în Turcia, înseamnă a provoca animozităţi, suspiciuni, ostilităţi. În fapt, majoritatea populaţiei – îndeosebi tânăra generaţie – nici nu ştie despre ce e vorba. Sau nu vrea să ştie. Ei bine, Elif Shafak ridică lespedea grea de pe acest sarcofag şi-i îndeamnă, îndeosebi pe turci şi pe armeni, să vadă ce-i înlăuntru; înlăuntrul istoriei lor, până la un moment dat, comune. (E vorba, mereu, de comunitatea armeană din Turcia istorică şi, prin extensie, de orice loc din lume unde trăiesc, într-o crispată vecinătate, turci şi armeni.) Această „cruciadă a reamintirii” îi revine unei tinere armence din diaspora – şi aici autoarea sădeşte sâmburele de speranţă a unei concilieri istorice. Poate chiar asta a salvat-o de la judecare şi condamnare. Dar cartea nu este un studiu, ci un roman desfăşurat, între gratiile realităţii, „la cea mai înaltă ficţiune”. Până la urmă, personajele nu sunt comunităţile, „clanurile” armene/ turce, ci cei doi djinn-i, Domnul Amar şi Doamna Dulce, care veghează pe umărul fiecăruia şi-şi dispută întâietatea, personalitatea celui vegheat. În timp ce Doamna Dulce edulcorează, îndulceşte faptele, întâmplările, mustrările de conştiinţă, Domnul Amar le pune-n lumină şi te îndeamnă să bei paharul… „Mă simt de parcă aş fi aterizat într-un roman de Marquez”, zice, la un moment dat, un personaj. Şi eu, ca cititor, am avut, deseori, aceeaşi impresie, autoarea ştiind şi având puterea de a te face să pluteşti între realitate şi ficţiune, între Amar şi Dulce, pe un covor „ţesut”, parcă, nu la calculator, ci în atelierele celor „o mie şi una de nopţi”…
Întrebări (retorice) la sfârşitul lecturii: Când vom citi un roman despre masacrul de la Ip, scris de un autor ungur? Dar despre masacrul de la Fântâna Albă, scris de un rus? Dar despre pogromul de la Iaşi, despre deportarea ţiganilor (în Transnistria), scris de un autor român?
Nicolae Turtureanu este poet şi publicist.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
