Agamemnon (Naşterea tragediei, moartea speranţei)

sâmbătă, 30 iulie 2016, 01:50
1 MIN
 Agamemnon (Naşterea tragediei, moartea speranţei)

 Numele lui Agamemnon, figură a mitologiei greceşti, dă titlul piesei dramaturgului-regizor de origine argentiniană, Rodrigo García (2003). Eroii tragediei antice (Agamemnon, Clitemnestra, Egist) devin antieroii lumii contemporane (echivalenţele nominale de pe ilustratele trimise din distopia intitulată ”undeva”). Trăim într-o lume gata făcută şi contrafăcută. Suntem o ”omenire fără omenie”, lipsită de originalitate/valoare/spiritualitate. Consumăm compulsiv produsele acestei lumi, până ce sângerăm.

Poemul subversiv al lui Rodrigo García este transpus scenic de Andrei Măjeri cu mijloacele teatrului absurd, fără a exclude teatralitatea, explorând dramaticul şi dramatismul la nivel de convenţie (nu întâmplător, la începutul şi finalul montării se reia melodia Puro teatro), chiar expunând teatralul la vedere (improvizaţia coregrafică dirijată de la început introduce conceptul de teatru ca iluzie în permanenţă demascată). În acelaşi timp, efervescenţa transpunerii scenice duce esteticul într-o zonă a teatrului militant. Anarhismul lui García se regăseşte, însă poeticul se dizolvă în burlesc sau în tăceri semnificative. Fără a fi un poem anarhist, spectacolul reuşeşte să surprindă naşterea tragediei domestice, printr-o dublă ridiculizare a apolinicului (WC-ul aurit) şi a dionisiacului (voluptatea trucată), şi moartea speranţei (sunetul de raid aerian din main track).
Comedia neagră rescrie tragedia, implicând parodia şi grotescul. Monodrama este redată pe multiple voci, organizate în jurul a trei ipostaze (familia formată din tată, mamă şi fiu), care nu devin personaje. Vocea narativă iniţial unică este divizată între trei actori. Vocea narativă este pasată de la un actor la altul, triplată şi suprapusă polifonic, amplificată prin microfon sau portavoce, fluierată, înregistrată şi ulterior integrată în spectacol, transpusă prin rapping, succintă pantomimă, song (La Lupe, latino lullaby cu iz afro-canadian), mişcare scenică ritmică şi se stinge atunci când surprinde, concluziv, saturaţia, iremediabilul/neputinţa, dar şi neobişnuitul/irepetabilul, sau perplexitatea.
Temele abordate critic de Rodrigo García în Agamemnon (consumismul, birocraţia, liberalismului economic, cinismul semenilor, nevoia de surmontare a angoasei ori a extazului ca febră a cumpărăturilor inutile, violenţa domestică) sunt explicitate prin soluţii sugestive: căruciorul de supermarket, hârtia de WC aurită şi multifuncţională, doza de Pepsi din peruca albastră a lui Miriam Cuibus, banda de alergare prevăzută cu ventilator şi o plantă din care actriţa înfulecă nevrotic, ochelarii de paraşutist şi masca de protecţie respiratorie ale Sânzianei Tarţa, sistemul format din cască de protecţie galbenă şi două doze de Pepsi simetrice pe cap, din care Sorin Leoveanu degustă printr-un tub ca de perfuzie, şi impermeabilele galbene. Apoi, prin soluţii tot mai ingenioase  – banda adezivă reflectorizantă galben cu negru, izolând copilul, legat şi îndopat, de normalitate, costumul gonflabil de proporţii, dar foarte mobil – sacul de box al familiei, impermeabilele pentru picăturile de rouă, ce se prind în pânze de păianjen. La final, actorii nu mai joacă, ci recuperează poezia, murmurând.
Scenariul, revăzut de Măjeri, aspiră la o cursivitate care la García rămânea în stadiul de fragmentaritate suspendată postmodern. Într-unul dintre momentele cruciale (KFC), regizorul intervine şi trasează schema tragicului cu mijloace inedite (ţările cele mai bogate/marile puteri – baxuri de jumătate de litru de apă plată şi un bidon mare şUSAţ, în loc de aripioare de pui). Speranţa e gunoiul ce înconjoară lumea industrializată unde s-a născut tragedia. Tragedia ce s-a născut în ţările industrializate şi speranţa sunt simulate prin storytelling, dinamizat de jocul actorilor, cu accent pe voce, mimică şi cu decor minimalist. Scenele (de)curg una (di)-ntr-alta firesc. Luminile sunt adaptate fiecărei scene (spoturi flash, alternanţă cromatică, nuanţând contrastele cald-rece). Reţin preferinţa pentru opoziţia galben-albastru (nu doar lumini, ci şi scenografie, costume).
Regizorul valorifică talentul celor trei actori de la Teatrul Naţional Cluj-Napoca în registre complet diferite, care se armonizează contrapunctic. Iniţial nonşalant, ironic şi detaşat, Sorin Leoveanu ajunge să-şi trăiască rolul cu o forţă demenţială, hamletiană. Pe spatele tricoului său negru e imprimat mesajul ”to buy or not to buy”, iar în partea din faţă – ”#matador”. Având poate misiunea de a ucide grosierul, naratorul se declară istovit de priveliştea celor mulţi – oamenii ready-made într-o lume ready-made, care, fără a contrazice previzibilul, îşi expun primitivismul poleit cu civilizaţie, şi fac afaceri. De fapt, el preferă omul natural, în schimbul contemporanilor sadici, avizi după produse de consum şi după bani. Având o comprehensiune actoricească incredibilă, Miriam Cuibus are soluţiile ce-i sunt încredinţate la degetul mic, trecând cu uşurinţă de la comedie la dramă, apoi la detaşare ironică faţă de ipostazele actoriceşti, părând să contribuie ea însăşi la unele scheme. Foarte energică, Sânziana Tarţa, ale cărei ipostaze actoriceşti nemaipomenite constituie compoziţii diverse pe tiparul rapperului (pe care nu l-aş integra neapărat în categoria travestiului), susţine principalele momente de song din spectacol şi e foarte dinamică pe parte de mişcare scenică.
 (Agamemnon de Rodrigo García, traducerea: Luminiţa Voina-Răuţ, regia: Andrei Măjeri, scenografia: Irina Moscu, distribuţia: Sorin Leoveanu, Miriam Cuibus, Sânziana Tarţa, premiera: 16 septembrie 2015, Teatrul Naţional Cluj-Napoca)
 
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii