Agentul special John McClane sigur ar fi fost ucis de magistrații români, iar „Die Hard” ar fi devenit un film despre antieroi

Pensiile magistraților nu pot fi reduse. Pur și simplu. Nimeni și nimic nu le poate pune capăt. Dacă scenariul filmului „Die Hard” s-ar fi referit la pensiile speciale, iar eroul principal, agentul special John McClane, ar fi fost un luptător împotriva acestei nedreptăți, cu siguranță el ar fi sfârșit cu un glonț în frunte. Un judecător sau un procuror l-ar fi ucis până la urmă și nu ar mai fi ieșit triumfător. Franciza ar fi fost compromisă de la bun început. Nici Greuceanu, Făt-Frumos sau vreun alt erou din mitologia locală nu ar fi rezistat în fața acestui teribil flagel, care a cuprins societatea românească ca o caracatiță uriașă. Hercule ar fi fost și el terminat de la primele încercări. Uciderea Leului din Nemeea sau capturarea Cerberului pot fi văzute ca sarcini ușoare pe lângă rezolvarea problemei pensiilor nesimțite din Justiție.

Încercarea guvernului Bolojan de a face ordine în curtea Justiției, mai exact de a crește vârsta de pensionare și a reduce drepturile cuvenite, s-a izbit de un zid gros, deosebit de rezistent. Miercuri, Curtea Constituțională a României (CCR) a amânat din nou să se pronunțe pe reformele propuse de executiv, pentru a cincea oară consecutiv. Comedia, începută în decembrie 2025, are însă și consecințe extrem de practice și dureroase. Reforma debloca o plată prin Programul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) către România de circa 250 de milioane de euro. Cum termenul a fost deja depășit, cel mai probabil, în proporție de 99,9%, fondurile sunt pierdute. De aici vedem cât le pasă magistraților de țară: nici cât negru sub unghie. Dacă nu este vorba despre drepturile lor, despre vacanțe exclusive în străinătate, conturi grase, atunci nimeni și nimic nu-i atinge, nu-i sensibilizează sau interesează. Culmea este că reforma făcea dreptate doar parțial: se alinia vârsta de pensionare cu cea normală, dar veniturile erau clar mai mari față de contribuabilii „simpli”, dar cu studii similare. Pe deasupra nici măcar nu intra imediat în vigoare, afectați fiind tinerii magistrați și cei aflați de băncile școlii. Se pare că reflexele medievale, unde seniorul avea drept de viață și de moarte asupra supușilor săi, au învins până la urmă, iar pensiile speciale sfidează orice logică de bun-simț.

Curtea Constituțională este doar vârful aisbergului. Partea care se vede. Armata de beneficiari de drepturi speciale este mult mai mare și a încălecat țara și o ține prizonieră, indiferent de ce vrea poporul. Nici măcar logica economică, care ne spune cu date certe că nu mai sunt bani pentru a ține în lux și puf tagma magistraților, nu stă în picioare în fața acestei bresle. Orice argument, de orice fel, este refuzat a fi luat în calcul în mod constant. Este ca un dialog purtat pe marginea prăpastiei, dar între surzi. Oare vor supraviețui? Doamne ajută!

În film, agentul John McClane câștigă, până la urmă, lupta și scapă lumea de pericol. Este înjurat, lovit, împușcat, rănit, dar iese triumfător. Povestea lui este, până la urmă, despre lupta dintre bine și rău, iar binele învinge. Se face dreptate. Saga pensiilor speciale din România este însă povestea spusă pe invers, este despre antieroi. Până acum, răul a învins de fiecare dată și nedreptatea pare omniprezentă. Chiar și tranziția dintre generații nu este de natură să producă o schimbare în bine. Tinerii magistrați nu sunt mai presus de cei ajunși la maturitate, iar bătrâni nu avem în sistem, fiindcă pensionarea este permisă la vârste apropiate de juniorat. Șansele reale ca reforma să treacă sunt apropiate de zero. Dacă, totuși, cineva va reuși să facă dreptate, cu siguranță că va merita o statuie în centrul orașului, iar meritele să fie ridicate la nivelul celor lui Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul; va fi aproape ca un fondator/fondatoare.

Publicitate și alte recomandări video