Ai renunța la o zi din viața ta?

Iarna asta ne pune la grea încercare răbdarea, resursele de tot felul, inspirația, imaginația, și aruncă pe unii în brațele disperării. Nu a mai fost demult una atât de lungă și de grea. Ne-am obișnuit, de câțiva ani, să avem ierni blânde, calde chiar, fără zăpadă, fără frig năprasnic. Am uitat aproape complet cum e să mergi pe drumuri pline de nămeți, să îți înghețe complet mâinile și picioarele. Iar asta nu o zi, două, ci săptămâni întregi.

Țiganii care mergeau cu șatra aveau o vorbă pe jumătate umoristică, pe de altă parte realistă: când enumerau lunile, săreau pe jumătate peste februarie, adică, în loc să zică „ianuarie, februarie, martie”, spuneau „ianuarie, fe, martie”. Asta pentru că februarie ar fi trebuit, în imaginația și dorințele lor, să treacă repede, să fie ca o tranziție ușoară către primăvară. Dar anul ăsta nu a fost deloc așa. A fost o lună plină de iarnă veritabilă, de la mama ei. Ne-a lovit cu tot ce a avut la îndemână.

Dar cele mai rele zile au fost acelea când era frig, dar și ploua. Când era o mizerie peste tot, de nedescris, când nu reușeai să ajungi nicăieri fără să simți umezeala, răceala și mizeria. Zile care ai fi vrut să nu existe.

Am întrebat mai multe persoane tinere, în acele zile, dacă ar dori să renunțe la o zi din viața lor, când aceasta ar fi precum cele descrise mai sus, adică de nesuportat, urâtă în draci. Majoritatea mi-au spus că nu ar renunța, pentru că orice zi de viață este bună, indiferent de vreme. Unii, însă, mi-au spus că ar fi în stare să renunțe cel puțin la o zi, dacă ar fi urâtă, pentru că nu au niciun folos de pe urma ei și că urăsc să se plictisească.

Am fost oarecum surprins să aflu asta, dar, când i-am întrebat cum ar dori să scape de ziua cu pricina, să sară peste ea ori să o scadă din numărul total de zile ale vieții, au ezitat. Adică voiau ca o zi urâtă să dispară în ordinea în care a apărut, dar viața să nu le fie scurtată. Cu alte cuvinte aveau un moft: să aibă doar zile bune și frumoase, dar să nu trăiască nici măcar cu o zi mai puțin.

Aici se vede foarte clar stadiul de răsfăț și în care a ajuns omul nostru de azi. El este atât de mofturos și învățat cu atât de mult bine, încât e în stare să renunțe cu totul la o zi, la o întreagă zi din viața lui, doar pentru că aceasta s-a nimerit să fie, din punctul lui de vedere, una insuportabilă. Cel puțin declarativ.

Oamenii din trecut nu cred că ar fi avut poate niciodată această dorință. Pe de o parte, pentru că trăiau mai puțin, erau mult mai expuși pericolelor, viața era și părea mult mai fragilă ca acum, deci mai valoroasă. Pe de altă parte, pentru că pur și simplu nu le trecea prin minte o așa prostie. Azi însă, când avem de toate, ne permitem uriașa aroganță să dăm de la noi timp. Pentru că avem prea mult!!!

Probabil că omul de odinioară ura și el zilele urâte, disprețuia mizeria acestora, se scârbea la vederea unui soare între nori, dar le lua ca atare și se bucura de fiecare clipă, pentru că știa că asta e viața. Nu avea de ales. Dacă era frig sau cald, frumos sau urât, știa, simțea că trebuie să le trăiască pe toate. Azi pretindem ca totul să meargă uns, altfel ne supărăm și „returnăm” produsul…

Aceste vremuri glorioase, dacă ne e frig, blestemăm frigul; dacă ne e cald, urâm soarele, dar nu privim niciodată lucrurile din perspectiva unui condamnat la moarte sau a unuia aflat în pragul morții, ci a unui client pretențios. Uităm complet că, în definitiv, suntem în aceeași situație ca în trecut, încă suntem muritori, cu zilele numărate, dar ne lăsăm păcăliți de aparențe, de iluziile lumii moderne, ale tehnologiei, care ne fac să credem că trăim veșnic, că nu vom fi niciodată în pragul morții, nici măcar cu o zi sau o clipă înainte de a înceta să mai trăim.

Evident că aceleași persoane, dacă s-ar afla pe scaunul electric, în fața plutonului de execuție sau pe patul de spital, ar gândi altfel, ar trage cu toată disperarea chiar și de o secundă de viață, indiferent cât de urât ar fi, darmite de o zi întreagă.

Am uitat sau ne-am impus să uităm de cealaltă parte a lumii, cea din afara celei confortabile, frumoase, călduțe, plăcute. Ne-am obișnuit să fim comozi, leneși. Din această cauză și corpurile noastre au devenit mai lente, mai greoaie. Mâncăm de trei ori pe zi doar mâncare bună, proaspătă, aspectuoasă, diversă. Ne îmbrăcăm cu haine care sunt comode, călduroase și, din nou, aspectuoase și diverse. Suntem tot timpul curați, mirosim frumos. Ne spălăm pe dinți dimineața și seara, ne îngrijim pielea, fața, părul, astfel încât să arătăm perfect pe dinafară. Pe dinăuntru, mai puțin; de partea aceea încă nu știm cum se face.

Ne deplasăm din ce în ce mai puțin pe jos ori în aer liber, pentru că natura este imprevizibilă și ne temem să nu ne surprindă în mod neplăcut, să nu cumva să ne ude, să ne înghețe mâinile și nasul, să ne murdărească. Stăm, în schimb, cât mai mult în interior, în case, în mașini, unde suntem protejați de elementele adverse externe. Ne încruntăm tare când nu avem toate aceste lucruri în felul în care dorim. Nu putem să ne imaginăm cum trăiau strămoșii noștri, ale căror gene le purtăm în noi, în condiții care nu îndeplineau nici măcar unul dintre toate elementele pomenite mai sus. „Așa ceva nu există!”, ne spunem, ca și cum lumea a început cu noi. De aceea am ajuns atât de aroganți încât să dorim dispariția completă a momentelor neplăcute, urâte, plictisitoare, monotone. E oare posibil așa ceva?

Iată de ce o regresie a lumii e necesară. O criză precum cea care tocmai a început e absolut benefică pentru toți și toate. E nevoie să ne revedem lungul nasului, să ne readucem mofturile cu botul pe labe, să mirosim din nou țărâna din care ne tragem. Pentru că nu suntem așa cum părem a fi. Suntem încă animale care cândva mâncau când și ce apucau, se îmbrăcau cu ce găseau la îndemână, indiferent de formă și culoare, nu se spălau poate niciodată, nu se îngrijeau, trăiau de azi pe mâine și, din toate aceste motive, orice zi din viața lor era un cadou nesperat din partea universului. Zilele urâte erau la fel de bune ca acelea frumoase, cu momentele lor plăcute, pentru că trebuie să existe ceva frumos și în cel mai urât lucru. Deci să nu uităm să trăim ca și cum am muri mâine.

În final, repet întrebarea: ați fi dispuși să renunțați la o zi din viața voastră doar pentru că nu e așa cum vă doriți?

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video