Aida a revenit la Iași

Duminică 14 aprilie, spre ora 18:30, un public numeros se îndrepta spre sala somptuoasă, elitistă, de o frumusețe barocă, a Teatrului Național, unul dintre simbolurile arhitectonic-artistice ale Iașului. De obicei spectacolele Operei Naționale Române de aici atrag atenția, dar acum se anunța un eveniment: „Aida”.

Trei sunt argumentele dintotdeauna pentru interesul general. Dacă astăzi cuvântul „celebru” și-a cam pierdut semnificația originară, cine vrei și cine nu vrei fiind cadorisit de pigmeii presei de duzină și în mediile sociale cu calitatea nemeritată de „celebru”, opera Aida și autorul său, Giuseppe Verdi, poartă pe deplin meritat dulcea povară a celebrității. De la premiera dintâi (Cairo, 24 decembrie 1871), la primele montări în teatrele lirice importante ale Italiei, la reprezentațiile găzduite pe scenele prestigioase ale lumii, apoi în neobositul marș triumfal care a purtat-o de-a lungul istoriei mai mult de un secol și jumătate, aducând-o în războinicul an 2024, „Aida” a devenit o creație de patrimoniu universal.

Al doilea motiv de atracție este autorul, Giuseppe Verdi asigurându-și permanent statutul de triplu performer al creației de operă – ca număr de partituri, valoare muzicală și atractivitate. Este un merit greu de atins – nu toate opusurile de același tip ale genialilor Rossini, Händel sau Mozart au rezistat trecerii timpului.

Al treilea motiv de atracție privește deopotrivă frumusețea muzicii și spectacolul scenic. De la uvertură, în seria lungă de arii, fragmente orchestrale, coruri – fluxul muzical captivează ascultătorul și dacă ar urmări numai înregistrarea audio prin frumusețea melodică în toate ipostazele: lirică, suavă, tristă, dinamică, veselă, impozantă, tragică. Pentru că acțiunea din libretul lui Antonio Ghislanzoni este plasată în Egiptul Antic, regia nu poate fi oricum: nu are cum să se limiteze doar la sugestie, nu se potrivește unei concepții minimale. Rețeta punerilor în scenă trebuie să respecte frumusețea, diversitatea de caracter, de nuanțe, de stări emoționale a muzicii. Se impun costumele originale, strălucitoare, din epoca și locul în care s-au desfășurat faptele, este nevoie de spații de joc generoase, soliștii justificându-și existența legată de casta preoților, de războinici, de sclavi, cărora le dau viață corul, balerinii. Sintetic spus, totul pretinde atenția, copleșește, farmecă: spectacolul muzicii și spectacolul scenic.

Am descris detaliat caracteristicile operei lui Verdi pentru a explica motivul prezenței destul de rare a capodoperei sale nu numai la Iași, ci oriunde în lume. Deși poartă numele sclavei Aida, realizarea performantă impune bani mulți pentru costumele coriștilor, balerinilor, decorurilor, teatrul liric trebuind să posede și un cor de copii, la care s-a gândit compozitorul. Nu totul se poate înfăptui cu colaboratori de la alte instituții, forțele artistice pretinse de Verdi trebuie să conlucreze permanent pentru omogenizarea, sincronizarea și montarea la cote valorice înalte.

Bineînțeles, complexitatea, dificultatea și frumusețea partiturilor încredințate de compozitor soliștilor este altă provocare la care nu poate răspunde orice teatru de operă. Deși este mai ușor să apelezi și la colaboratori, protagoniști invitați de la alte instituții din țară sau din străinătate, ei trebuie să se integreze, să fie empatici unul cu celălalt în toate privințele: muzical, scenic. Cu speranța pledoariei complete, ajung acum la versiunea pe care am urmărit-o duminică seara. O versiune memorabilă.

Am menționat „de duminică seara” pentru că au fost programate trei reprezentații cu două distribuții, precedentele – vineri și sâmbătă. Cum abia sâmbătă m-am întors de la Festivalul „Cluj Modern”, mi-a fost accesibilă doar varianta de distribuție cu Bianca Mărgean (Aida), Irakli Kakhidze (Radames), Liza Kadelnik (Amneris), Andrei Yvan (Ramfis), George Proca (Amonasro), Ivan Dikusar (Regele Egiptului), Ana Maria Donose (Marea Preoteasă), Olivian Andrișoaie (Mesagerul). Toți au calități vocal-interpretative potrivite rolurilor de forță ale personajelor întruchipate. A fost o plăcere audierea vocii puternice, dar mlădioase, bogat expresive a sopranei Bianca Mărgean, măiestrit, emoționant condusă în registrul supra-acut, forța și strălucirea emisiei tenorului Irakli Kakhidze, frumusețea, bogăția expresivă, timbrală a cântului mezzosopranei Liza Kadelnik. Toți soliștii au fost îndelung aplaudați, după fiecare arie sau duet, dar nu pot să nu remarc reacția rapidă, spontană, entuziastă a publicului la finalul reprezentației, când pe scenă a apărut interpretul rolului Amonasro, baritonul George Proca.

Un „bravo” din toată inima se cuvine adresat lui Manuel Giugula, care a imprimat corului, substanțial implicat în partitură, calități demne de specificul muzicii: amploare sonoră menținută în limitele echilibrului și frumuseții, culoare timbral-expresivă demnă de admirat. Adrian Mureșan (coregrafia), Cristina Todi (coordonator coregrafic), Dan Berihoi (maestru de balet și dans) au realizat scene interesante, au avut grijă să respecte specificul dansurilor din Egiptul Antic, au încântat ochiul prin atractivitatea prezenței fiecărui membru al ansamblului de balet.

De remarcat opțiunea regizorului András Kürthy pentru jocul actoricesc măsurat, chiar ascetic al soliștilor, formulă minimală impusă de dificultățile vocale din partitură, dar și de frumusețea, de spectaculozitatea muzicii, care nu are nevoie de mișcări rapide, ample, continue. Este un merit demn de apreciat în epoca noastră care pretinde dinamism, spectacol vizual accentuat.

Un ultim cuvânt de prețuire se cuvine celui care a ținut în mână întreg spectacolul: dirijorul David Crescenzi. Cunoscând la perfecție partitura complexă, dificilă, ale cărei pagini le-a întos numai de vreo câteva ori în cele aproape trei ore de spectacol pentru că toate portativele și indicațiile compozitorului i s-au întipărit adânc în memorie, David Crescenzi a condus toată desfășurarea muzicală cu atenție la detaliu, cu suplețe, autoritate și simț artistic ireproșabil, respectând rolul substanțial de solist pe care orchestra îl are din voința și creativitatea lui Giuseppe Verdi. Pentru că iar am rostit cuvântul „solist”, regret că nu pot menționa aici numele unor instrumentiști din ansamblu care au subliniat frumusețea, lirismul, expresivitatea melodică din pasaje ultracunoscute. Toată desfășurarea muzicală a avut, datorită lui David Crescenzi, fluiditate, caracter epic-descriptiv, pregnanță, amploare – unul dintre meritele sale fiind de a „păcăli” ascultătorul, determinându-l să creadă în dimensiunea amplificată ca număr de instrumente.

„Aida” are toate motivele să revină la Iași.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video