Caută 
6 MIN
Poate fi arta o forma de tortura? De ce nu? In societatea consumarista, unde orice produs e destinat mai mult burtii, decit inimii sau creierului, totul poate deveni arta, mai putin arta in sine. Recent, artistul sud-amercian Guillermo Vargas Habacuc a luat un ciine maidanez, l-a adus intr-o galerie de arta, l-a legat de o sfoara si l-a lasat sa moara de foame si de sete. S-au gasit destui amatori de senzatii tari care sa vina, zi de zi, si sa asiste la agonia patrupedului, ce s-a intins pe parcursul mai multor saptamini. Unii au jubilat ascultindu-i urletele. Altii, in semn de compasiune, au intins mina sa-l mingiie. Din ce in ce mai slab, mai disperat, ciinele arunca spre trecatori o privire umila, cautind in ochii lor o portita de scapare. Nu a gasit-o si s-a stins, intr-o dupa-amiaza, destinzindu-si trupul si scotind un oftat jalnic, aproape omenesc; si-a dat duhul, ascuzindu-se in coltul cel mai "intunecat" al camerei, cautind sa scape de de blitzurile aparatelor foto si de numeroasele camere de luat vederi ce cautau sa-i "imortalizeze" clipa fatala. In general, ciinii, ca de altfel majoritatea animalelor, atunci cind simt ca li se apropie sfirsitul, se retrag in singuratate, pentru a nu perturba, prin moartea lor, habitatul celorlalte vietuitoare aflate in preajma. Se sting fara martori, in liniste, cu discretie si demnitate. Nu tin sa devina nici obiecte de studiu pentru cercetatori, nici opera de arta. Sud-americanul Guillermo Vargas Habacuc a transformat moartea ciinelui cules de pe strazi intr-un spectacol mediatic. Prin asta a intrat in atentia publicului. Altfel, ar fi ramas in anonimat. Probabil ca exemplul lui va fi urmat si de altii… Eu cred ca arta ar trebui sa ramina totusi intre anumite granite, altfel exista riscul ca ea sa repete, la o alta scara, experimentele, cu tenta stiintifica, facute de medicii nazisti in lagarele de exterminare. Dupa parerea mea, happening-ul si performance-ul, care au fost la moda in perioada anilor ’70-’80, si-au traiat traiul si si-au mincat malaiul. De pe urma acestor experimente a ramas praful si pulberea. Cine isi mai aduce aminte, de pilda, de experimental unui tinar artist care pe la mijlocul anilor ’90 a infasurat copacii din Copou in celofan? "Vai, ce idee!" au exclamat spectatorii. Chiar eu insumi am privit cu admiratie peisajul, considerind experimental lui ca pe o forma de protest fata de o societate anchilozata. Acum, facind o analogie cu experimentul facut de Guillermo Habacuc, ma intreb daca nu cumva a avut loc tot un fel de schingiuire. Dupa cum stim, regnul vegetal e la fel de sensibil ca si regnul animal… In fine, in ciuda protestelor, experimentul excentric al lui Habacuc a fost catalogat de catre Asociatia Biennale Centroamericana di Arte drept arta si tinde, in ciuda protestelor, sa se repete in 2008. Cum Romania e tara tuturor posibilitatilor, nu m-ar mira deloc sa ne trezim si noi cu un experiment similar, facut, sa zicem, nu pe ciini, ci pe pisici sau oameni. De altfel, jocul de-a fotbal cu pisica e o practica frecventa printre adolescentii debusolati de lipsa de rigoare a societatii in care ne e dat sa traim.
*
O alta stire. Parcurgindnd pagina web a EcoSapiens-ului, am aflat cu uimire ca o tinara a fost accidentata mortal sub ochii mai multor politisti care supravegheau trecerea coloanelor oficiale ale inaltilor oaspeti sositi la summit, pe bulevardul Kiseleff din Bucuresti. Preocupati sa asigure fluenta traficului, oamenii legii nu au lasat pe nimeni sa se apropie de locul unde zacea tinara studenta aflata in agonie. Citiva trecatori au protestat indignati, dar politistii, stresati de misiunea pe care o aveau de indeplinit, au ramas neclintiti pe pozitia lor. Aveau recomndarea ca pe culoarul oficial sa nu se petreaca nici un fel de incidente. Poate teama fata de un act terorist i-a indemnat sa se inchida in propria lor carapace. In cele din urma, tinara s-a stins din viata la spital. Cazul n-a fost mediatizat, din pricina faptului ca presa noastra, de obicei avida dupa stiri senzationale, era preocupata sa urmareasca un alt obiectiv. Din punct de vedere statistic, accidentul se inscrie in ordinea firescului. Un eveniment de o asemenea anvergura cum e summit-ul NATO nu poate fi scutit, desigur, de accidente. Ele sint inevitabile. Misiunea politistilor e sa asigure fluxul si sa depisteze posibile acte de terorism, care, intr-un fel, pot fi privite ca niste spectacole de performance sau happening menite sa socheze opinia publica. Deocamdata, astfel de experimente nu s-au produs in Romania, dar exista toate sansele sa se produca. Nu in timpul summit-ului, ci dupa. Din punct de vedere statistic, incidentul de care v-am vorbit e nesemnificativ. N-a avut loc nici o conflagratie, n-a sarit nimeni in aer, a murit un singur om. Fapt, desigur, regretabil, dar acceptabil. Statistica opereaza cu procente si cu cifre, nu cu sentimente sau traume umane. Happening-ul statistic difera de cel artistic. Si totusi, daca ar fi sa ne raportam la experimentul lui Vargas Habacuc, atunci am putea trage concluzia ca, uneori, arta e mai cruda decit statistica in sine. Poate ca in ochii unor "politicieni artisti" razboiul atomic poate fi considerat ca un experiment postmodernist, iar dezastrul care urmeaza dupa, drept o opera de arta pe cit de abominabila, pe atit de fascinanta pentru generatii ce se vor perinda in timp.
Arta moderna oscileaza intre statistica si sociologie. Sau poate ma insel. Nu arta in sine, caci nu exista astfel de curente; mai bine zis, e vorba despre disponibilitatea finantatorilor de a sprijini proiecte aflate uneori nu numai la limita umanului, ci a celor care sfideaza bunul simt. Unul dintre beneficiarii unor astfel de lucrari e si inca tinara poeta Nicoleta Esinencu, nascuta in 1978, la Chisinau. Scurta ei monodrama intitulata Fuck you, Europa a inconjurat o buna parte din mapamond, bucurindu-se de o mediatizare pe care nici montarile dupa Shakespeare nu le-ar putea egala. Am avut prilejul sa asist cindva la o lectura publica a unuia din textele sale. In proportie de 80%, cred ca nu exagerez, povestirea sau schita, ce-o fi fost, care a fost citita continea cuvinte ce incepeau cu pu sau pi si se terminau cu ula sau izda. Drept liant era folosit cuvintul bag, in diferitele sale variante. Efectul era atit de socant, senzatia de disconfort, de penibil era atit de puternica, incit autorea nu si-a citit singura textele, ci a apelat la un partener de esenta masculina. Ea a stat in dreapta lui si a dat din cap. Privind-o, m-am intrebat: cit va dura in timp acest text? Si ce se va alege din autoare dupa ce aura de fum ce-o inconjoara se va risipi? Desigur, nu am putut ocoli in sinea mea si o alta intrebare ce-mi framinta mintea: de ce Europa sprijina astfel de proiecte, ce par a nu dura in timp, si nu sprijina altele a caror miza e mult mai mare? Ceea ce prezinta Nicoleta Esinencu nu e o noutate. Textele sale raspund unor anumite comenzi sociale pe care scriitorii le-au onorat chiar si in anii socialismului. Titluri gen Fuck you, Europa, Fuck you, America au invadat piata literara dinspre Est spre Vest. Avem de-a face, dupa opinia mea, cu un proletcultism intors pe dos, de o arta tendentioasa, menita sa satisfaca gustul unui public gros de mat. Poate ca Europa cultiva astfel de arta din snobism, plictiseala, ori fiindca si-a epuizat resursele. Sau fiindca Europa, din anumite motive, deocamdata nedeslusite, nu are interes sa stimuleze, in Est, decit o arta efemera, ce nu trebuie sa lase urme ce dureaza in timp. Poate ca e bine sa se vada, peste secole, ca aici nu se intimpla nimic.
Publicitate și alte recomandări video
