Al. Paleologu la centenar

marți, 19 martie 2019, 02:52
1 MIN
 Al. Paleologu la centenar

Să fim frivoli de putem, mai ales dacă alegem "metoda Paleologu", aceea de a vedea mereu partea amuzantă a lucrurilor, de a nu ocoli suferinţa, de a ajunge la capătul vieţii împăcaţi cu propriile păcate, în fine, de a înţelege existenţa ca pe o sumă de plăceri ce nu încalcă etica, de a ne rezerva timpul necesar pentru a contempla.

S-au împlinit de curând 100 de ani de la naşterea lui Al. Paleologu, unul dintre "maeştrii" adolescenţei mele. Francheţea lui neconvenţională, eleganţa, erudiţia, cultivarea paradoxului mi-l făceau, la 16-18-20 de ani, foarte simpatic. L-am reluat de curând şi nu pot dezlipi relectura mea, altfel mult mai temperat-admirativă, de admiraţia de atunci. După cum nu mă mai pot nici lăsa sedus de modul lui cam "sportiv" de a mărturisi colaborarea cu Securitatea (oricum, era, în epocă, mult mai mult decât media). Nu au fost editate încă documentele din arhiva CNSAS din dosarul său, deşi avem cel puţin două studii, unul mai temperat, al lui Tudorel Urian, altul mai puţin complice, al lui Gabriel Andreescu, din care rezultă unele compromisuri care cam intră în contradicţie cu figura bonomă şi dezinhibată a eseistului. Nu despre asta vreau să scriu acum: Al. Paleologu a trecut prin puşcăriile comuniste şi nu e un caz uşor. Prefer prudenţa şi mai ales prefer înţelegerea, nu judecarea. Prin urmare, voi comenta două dintre scliptoarele idei pe contrasens ale eseistului, unul dintre cei mai inteligenţi şi mai fermecători pe care i-a dat vreodată literatura română. Le decupez dintr-o carte de bilanţ, intitualăt Breviar pentru păstrarea clipelor.

În mod obişnuit, suntem tentaţi să condamnăm tot ceea ce ţine de sfera uşuratică a frivolităţii, tot ceea ce lezează superficialul nostru apetit pentru lucrurile serioase, considerând că ceea ce nu este grav pierde accesul la profunzime. Nimic mai fals, caută a acredita eseistul, care nu numai că nu desconsideră frivolitatea, dar ţine să se arate convins că "acela care fuge de frivolitate ajunge la prostie". Paradoxal, nu e aşa? Nu tocmai, dacă ajungem să vedem în obişnuitul neajuns nici mai mult nici mai puţin decât "modul inteligent de a lua viaţa uşor". Vorba autorului nostru, "lucrurile cu adevărat importante" nu sunt atât de numeroase, iar în afară de ele, toate celelalte aspecte ale existenţei merită o relativizare sanepidă pentru a deveni suportabile. Şi, de ce să nu recunoaştem, evidenţa ne învaţă că, din păcate sau, poate, din fericire, trăim înconjuraţi de situaţii oarecum triviale, care merită tratate ca atare. Hedonismul pe care scriitorul îl apără neobosit este efectul talentului de a şti ce merită într-adevăr o considerabilă atenţie şi ce nu. Este vorba despre selecţie, dar care sunt criteriile care ne îndrumă? Unele pe care nu le înveţi nici din cărţi, nici din sfaturile altora, ci pur şi simplu dintr-o anumită seninătate în faţa vieţii, în faţa compromisurilor pe care aceasta le presupune, în fine, dintr-o exersată abilitate de a lua lucrurile á la légère. Altfel, vorba poetului, este trist pe lume. În plus, susţine autorul Sfidării memoriei, "frivolitatea are enorme deschideri către lucruri profunde şi pasionante". Asta pentru că frumuseţea vieţii nu constă decât arareori în rigurozitate, pentru că cei care se supun permanent unor cutume instituite nu fac altceva decât să se conformeze unor criterii pe care nu ei şi le-au ales, străduindu-se să facă totul credibil, să reducă orice gest, orice atitudine la un set prestabilit de reguli. Cu alte cuvinte, să falsifice necontenit ceea ce ar trebui să curgă de la sine. Să fim frivoli, aşadar…

Într-adevăr, să fim frivoli de putem, mai ales dacă alegem "metoda Paleologu", aceea de a vedea mereu partea amuzantă a lucrurilor, de a nu ocoli suferinţa, de a ajunge la capătul vieţii împăcaţi cu propriile păcate, în fine, de a înţelege existenţa ca pe o sumă de plăceri ce nu încalcă etica, de a ne rezerva timpul necesar pentru a contempla. În această privinţă, răspunzând unei acuzaţii de "superficialitate", moralistul (care are ceva din ardoarea lui La Rochefoucauld de a vedea întotdeauna cealaltă faţetă a realităţii) susţine sus şi tare cum că: "Dacă stau să mă examinez cu atenţie, eu nu am avut mai niciodată treabă. Nu am făcut, slavă Domnului, nimic în viaţă, nu am ajuns nimic şi sunt foarte mândru de asta. Mi se pare o nebunie să trăieşti după un program. Sistemul e o prostie." Într-o lumea pragmatică şi extrem de grăbită cum e cea în care mişunăm actualmente, asemenea afirmaţii pot părea fie acte de autosuficienţă, fie izmeneli fără acoperire reală. Cum să îndemni la pasivitate, când comandamentele zilei sunt cimentate în jurul acţiunii, când a face şi a avea merg mână în mână şi tind să acapareze totul? Un elogiu al lenei pare deplasat, nu şi dacă înţelegem prin asta tendinţa de a contempla. La urma urmelor, scria într-o mai veche carte cel ce se declară adeptul pasivităţii, lene insurmontabilă nu ne provoacă decât lucrurile de care suntem incapabili. Să-l las, totuşi, să se exprime, convins fiind că altfel aş lua polenul unor ziceri memorabile în amuza(n)ta lor sinceritate: "Dacă e ceva ce-mi place într-adevăr, e să stau degeaba, să nu fac absolut nimic, să casc gura. Omul care nu face nimic mi se pare un înţelept, care pricepe viaţa şi savurează spectacolul, grotesc sau sublim. Cei care acţionează, muncesc, se fac utili încontinuu îşi pierd vremea. A face totul înseamnă a-ţi fura permanent căciula. Leneşul e singurul care obţine ceva din viaţă. Omul de acţiune şi de merit e o abjectă specie care, pentru a nu se destrăma, trebuie să se menţină tot timpul în agitaţie, ceea ce e iluzoriu. Cu munca, eu nu am o relaţie foarte bună. (…) Valoarea unui om se poate evalua prin aptitudinea lui de a sta degeaba. Adevăratele daruri ale vieţii sunt acelea pe care le obţii fără efort." Ciudate concluzii se învredniceşte să tragă acest om, care nu prin puţine a trecut, şi tocmai acum, la crepuscul, când ar fi trebuit să fie înţelept, să îndemne la faptă (să ne amintim: "Fapta nu e val ce trece", glosa un clasic de acum 50 de ani, rescriindu-l pe Eminescu), la muncă etc. Cine l-a citit, însă, atent pe Paleologu realizează fără mare efort că a sta degeaba înseamnă, în accepţia sa, a contempla, iar a contempla este egal cu a gândi, care, recunoaştem cu toţii, nu este chiar cea mai la îndemână ocupaţie. Aşa-numita lene este, de fapt, apanajul oamenilor inteligenţi, nu o stare permanentă, ci una a laboratorului, a procesului creativ. Nu fac decât să traduc, pe înţelesul unui student mediu de la, să spunem, la întâmplare, filologie, o teorie deloc atât de simplistă şi comodă pe cât poate părea. Pentru că întreaga operă a lui Alexandru Paleologu este o rafinată laudă adusă inteligenţei, care se confundă uneori cu bunul simţ şi care presupune atâtea alte valori morale, de la credinţă la modestie ori filantropie.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română "A. Philippide", Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii