Forurile de la Bruxelles îşi vor exprima anumite rezerve faţă de procesul electoral, dar vor livra, până la urmă, obişnuitul cocktail de încurajări şi avertismente. Produse de acest tip, cu variaţiile de rigoare, vor veni şi dinspre principalele capitale ale lumii occidentale.

În paginile Ziarului de Iaşi au fost publicate – şi probabil că vor mai apărea, în zilele şi săptămânile următoare – analize şi comentarii realizate de autori care cunosc în detaliu situaţia politică din RM. Nu se va specula aici despre rezultate şi evoluţii post-electorale, singura întrebare luată în discuţie fiind următoarea: există şanse ca, împreună, scrutinul legislativ şi referendumul din 24 februarie să marcheze un pas în direcţia democratizării RM? Ar fi extraordinar dacă evoluţiile din stânga Prutului ar contrazice răspunsul (provizoriu) oferit de acest articol, care poate fi sintetizat astfel: nu, va fi mai degrabă un pas în direcţia opusă.

Republica Moldova este, în prezent, un regim hibrid. Formele politice specifice democraţiei liberale, atâtea câte sunt, au fost pervertite cu succes de un cerc restrâns de elite prădătoare. Totul s-a petrecut cu acceptul unei majorităţi populare ce vede în perpetuarea relaţiilor de tip patron-client (leagănul corupţiei nu doar în RM, ci şi în România) o garanţie de stabilitate socială şi o barieră în calea schimbării culturale neconvenabile. Treptat, competiţia din interiorul cercului de elite prădătoare a stabilit o ierarhie clară, a cărei reflectare politică este capturarea instituţiilor şi falsul pluralism, devenite posibile şi pe fondul speculării dilemei geopolitice. În fapt, elita prădătoare dominantă şi-a implantat rădăcini de ambele părţi ale faliei Est-Vest şi profită semnificativ de pe urma acesteia.

În timp, enclavele societăţii civile au fost, după caz, neutralizate sau combătute cu asprime. Migraţia a făcut ca rezerva lor socială definitorie – tineri educaţi, cetăţeni cu iniţiativă şi spirit antreprenorial – să scadă dramatic. Politica României în privinţa cetăţeniei a fost corectă, în sensul că a oferit multor cetăţeni un drept de care antecesorii lor fuseseră deposedaţi prin forţă, dar consecinţele ei indirecte au fost de-a dreptul devastatoare pentru şansele democraţiei în RM. Dreptul de liberă circulaţie oferit de UE nu a făcut decât să accentueze acest proces. Folosind celebrele concepte ale lui Albert Hirschman, amploarea lui exit (opţiunea de părăsire a ţării) a redus dramatic forţa numerică a lui voice (opţiunea de a cere drepturi şi libertăţi). 

Derulat cu intensităţi diferite, dar niciodată stopat, acest serial al capturării şi parazitării statului s-a adaptat, până la urmă, la mecanismul alegerilor. Primele două decenii de după independenţă justificau, într-un fel, speranţa că în RM va avea loc o democratizare „prin“ alegeri: deşi alte circumstanţe erau adverse, competiţia electorală va responsabiliza cetăţeanul şi va crea cadrul necesar pentru finalizarea tranziţiei democratice. De aproape un deceniu, însă, această speranţă nu mai este justificată. Nici cealaltă reţetă teoretică aflată la îndemână – „europenizarea“, în principal ca urmare a Parteneriatului Estic – nu s-a dovedit convingătoare. Alegerile, din ce în ce mai îndepărtate de standardele democratice la capitolul organizare, au devenit instrumentul de legitimare preferat al cleptocraţilor.

La sfârşitul acestei săptămâni, în Republica Moldova se vor desfăşura două consultări în care vocea majorităţii se va face auzită. Dar o majoritate este „democratică“ doar dacă procesul prin care ea se constituie respectă o serie de standarde care, desigur, pot fi supuse dezbaterii. Dar ele există, iar ultimele luni şi săptămâni au ilustrat clar, spre exemplu, că instituţiile statului nu au asigurat un câmp de joc uniform pentru toţi competitorii. Şi discuţia se poate extinde la multe alte asemenea criterii. Aici nu este vorba de a spune că alegerile sunt democratice dacă învinge partidul preferat, şi nedemocratice dacă înving ceilalţi. Dar, dacă democraţia implică proceduri certe şi rezultat incert, nici nu se poate ignora faptul că în RM lucrurile par a sta exact pe dos. Nu putem şti exact cine va câştiga alegerile, dar ştim exact cine va guverna.

N-a fost greu să se justifice recenta introducere a unui sistem electoral mixt, în care componenta uninominală validează şi mai bine clientelismul. Acum, cuplarea referendumului cu alegerile va dirija furia populară împotriva deputaţilor. Numărul lor va fi mai mic: probabil că vor scădea costurile, în aplauzele electoratului; cert este, însă, că se va fluidiza decizia, în aplauzele cleptocraţilor. Posibilitatea revocării parlamentarului (recall) este prezentată drept un mijloc de responsabilizare a sa faţă de electorat; de fapt, este un artificiu prin care cleptocraţii îşi vor ţine în frâu clienţii din legislativ, descurajându-i să voteze în interesul public atunci când în joc vor fi interesele patronului.

Nu, alegerile şi referendumul din 24 februarie nu vor reprezenta paşi către democraţie, indiferent care vor fi cifrele comunicate de comisia electorală centrală de la Chişinău. Din contra, va fi un nou episod în procesul de compromitere a alegerilor şi a referendumurilor, ca instituţii democratice. Să vedem cât de convingători vor fi conducătorii de la Bucureşti, de la Bruxelles sau din alte părţi atunci când se vor preface că Republica Moldova este pe drumul cel bun.